Părintele John Mack (3)

CALE CĂTRE CER

A treia treaptă - Înstrăinarea

   A treia treaptă a urcuşului nostru spre Dumnezeu este, după Sfântul Ioan, "Înstrăinarea", şi e descrisă în felul următor: "Înstrăinarea este despărţirea de toate, pentru a ne face nedespărţit gândul la Dumnezeu (...) Străin este cel ce a ieşit din legătura cu toate ale sale şi cu celelalte". Cuvintele acestea, cu adevărat aspre, nu sunt doar pentru monahi. Viaţa noastră ar fi cu siguranţă mai simplă dacă am putea să le considerăm ca un simplu sfat "bun pentru călugări şi călugăriţe", dar în acelaşi timp ar fi şi mai lipsită de Dumnezeu. Cuvintele Sfântului Ioan ne amintesc descrierea pe care Sfântul Pavel o face creştinilor: "Iubiţilor, vă implor ca trecători şi împreună trecători..." (1 Petru 2, 11). Şi apoi, aceste cuvinte par blânde în comparaţi cu învăţătura Domnului: "Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine nu e vrednic de Mine" (Matei 10, 37-38).

   Relaţiile familiale sunt lucruri bune, înfiinţate şi lăsate de Dumnezeu, la fel ca şi prieteniile, ca şi sentimentele adânci de iubire care provin din ele. Căsătoria e o stare onorabilă, rânduită şi sfinţită de Dumnezeu. Problema e că insăşi lucrurile bune pot sta în cale urcuşului spre Dumnezeu. Pericolul cel mare e să permitem legăturilor cu oamenii să ne abată de la căutarea lui Dumnezeu. Acest lucru e cât se poate de clar în ceea ce priveşte legăturile cu oamenii care nu se interesează de Dumnezeu deloc. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: "Nu vă lăsaţi înşelaţi, tovărăşiile rele strică obiceiurile bune" (1 Corinteni 15, 33). E mai bine să rămâi singur decât să te legi de cineva care nu împărtăşeşte setea noatră de Dumnezeu sau înţelegerea dreaptă a credinţei ortodoxe. A-L urma cu stăruinţă pe Dumnezeu înseamnă de multe ori să trecem peste ironia sau insultele celor din jur care nu înţeleg dorinţa noastră de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a-I simţi prezenţa în vieţile noastre. A ne înstrăina, înseamnă să-L alegem mai degrabă pe Dumnezeu decât pe aceştia. Suntem încurajaţi în acest sens de exemplul lui Moise: "Prin credinţă Moise, când a ajuns în vârstă, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte de plăcerea trecătoare a păcatului" (Evrei 11, 24 - 25). În calitate de creştini noi nu aparţinem acestei lumi, după cum ne aminteşte Iisus Însuşi (Ioan 15, 19). În lumea aceasta, da, dar aparţinând ei, niciodată! De aceea ne simţim adesea străini, ca cei care nu se potrivesc cu ritmul şi obiceiurile lumii. Aceasta e înstrăinarea, a accepta şi a ne bucura de singurătatea vieţii creştine în această lume.

   Desigur, când luăm în considerare legăturile cu fraţii în credinţa ortodoxă, devine din ce în ce mai dificil să practicăm virtutea înstrăinării. Aceste legături sunt bune şi tradiţia noastră insistă să nu le neglijăm în cadrul dezvoltării vieţii noastre spirituale. Avem nevoie unii de alţii şi mântuirea o aflăm împreună, dar chiar şi în legăturile bune există pericol. Anume, aceste relaţii pot ascunde rolul lui Dumnezeu în vieţile noastre. Putem să începem să aşteptăm de la oameni (chiar de la cei buni) ceea ce vine de la Dumnezeu. Înstrăinarea ne aminteşte de acest pericol. În special în Postul Mare, când e recomandată mai puţină vorbă şi mai multă singurătate, e bine să ne concentrăm exclusiv asupra lui Dumnezeu. Nu în sensul de a strica relaţiile sănătoase şi pozitive, ci mai degrabă de a realiza în inimile noastre şi în minţile noastre că importanţa acestor relaţii nu stă în buna dispoziţie pe care aceste legaturi o produc, ci în modul în care ele ne ajută în căutarea lui Dumnezeu. După cum zice Sfântul Ioan: "Să-ţi fie ţie tată cel ce poate şi voieşte să se ostenească împreună cu tine în uşurarea sarcinilor păcatelor tale; maică, străpungerea inimii, care poate să te spele pe tine de întinăciune; iar frate, cel ce se osteneşte împreună cu tine şi se întrece cu tine pe drumul ce duce în sus. Agoniseşte-ţi ca soţie nedespărţită aducerea aminte de moarte; copii preiubiţi să-ţi fie suspinurile inimii; ca slujitor agoniseşte-ţi trupul tău; iar ca prieten, Sfintele Puteri, care în vremea ieşirii (sufletului) pot să te ajute, dacă se vor face prietenii tăi". "Iată a treia treaptă deopotrivă la număr cu Treimea. Cel ce a păşit pe ea, să nu caute la dreapta sau la stânga."