FAO 2014

M-am gândit să vă las un link cu filmele înscrise la FAO 2014, dacă vă interează. Duminică plăcută!

Eleousa, Macedonia

Cu foarte multă bucurie vă recomand Sfânta şi Dumnezeiască Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur de la Mănăstirea Maicii Domnului – Milostiva/Eleousa, Macedonia /. O ascult de ani de zile şi rămâne una dintre cele mai liniştitoare slujbe pe care le ştiu.  Doamne ajută!

Slujitor- Episcopul Naum de Strumica. 

Mănăstirea Veliusa – Veljusa, una dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Macedonia, situată între satul Veljusa şi Valea Strumica, la o distanţă de doar 7 kilometri de Strumica.

În dar duminica...

Inima perfectă

 


Se povesteste ca într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din lume. Nu după mult timp, în jurul lui s-au strâns o mulţime de oameni care îi admirau inima - era într-adevăr perfectă! Toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată…

În dar duminica...

Orbii şi elefanţii

Cândva demult traia un rege care chemându-si servitorii le-a spus: 

- Adunati-va cu totii, servitori credinciosi, apoi mergeti de strângeti la un loc pe toti oamenii nascuti orbi din împaratie, pentru a le arata un elefant.
- Prea bine, marite rege, au spus servitorii, dupa care fiecare a plecat spre a îndeplini voia regelui lor.
Când toti cei nascuti orbi au fost adunati în locul desemnat de rege, acesta a venit în mijlocul lor si le-a spus, “Acesta este un elefant”. Apoi unui orb i-a prezentat capul elefantului, altui orb i-a prezentat trompa, altuia urechea si asa mai departe, spunându-i fiecaruia ca ceea ce i-a aratat a fost un elefant.
De fiecare data când regele prezenta elefantul unui orb, îl întreba pe acesta:

- Asadar orbule, ai vazut cum arata un elefant? Spune-mi acum, ce fel de lucru este un elefant?
Cei carora li s-a prezentat capul elefantului au spus ca elefantul este ca o oala. Apoi cei carora li s-a aratat urechea au spus ca elefantul este ca un cos de fructe; cei carora li sa-u aratat coltii de fildes ai elefantului au spus ca elefantul este ca un plug; cei carora li sa-u aratat trunchiul elefantului au spus ca elefantul este ca un grânar; cei carora li sa-u aratat picioarele au spus ca elefantul este ca si coloana care sustine un templu; cei carora li sa-u aratat coada au spus ca elefantul este ca o perie.
Apoi toti orbii adunati în acea piata au început sa se îmbrânceasca si sa tipe, 

- Asa arata elefantul!, 

- Ba nu, elefantul nu arata asa! 

- Ba da!

- Ba nu!. ...

În curând lucrurile au scapat de sub control si orbii s-au luat la bataie.

La fel sunt si  cei care vorbesc la nivel teoretic de lucruri pe care ei nu le-au vazut…

În dar duminica....

Patul de la fereastră

Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera.
Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.
Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.
Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc.Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.

Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.
Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.
Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.

Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.
Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!

Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: 

- Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?.
Sora ii raspunse surprinsa: 

- Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva.  Apoi adauga trista: 

- Poate voia doar sa te incurajeze.

Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, 

cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa iti daruiasca.

În dar duminica...

Povestea supei din piatră

Cu mulţi ani în urmă, trei soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.

Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a spus: 

- Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.

Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.

- Aceasta va fi o supă foarte bună , zise al doilea soldat, dar un pic de sare ar face-o minunată. 

În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus: 

- Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas câtăva.

 S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut şi o sticlă de vin.

Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în noapte, cum nu s-a mai întâmplat de mult.

Dimineaţa, când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză. 

-Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita. 

Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:

- Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare.

În dar duminica...

Creionul

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepoţelului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poti să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamna neapărat ceva rău, importantă este menţinerea pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmpla înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lasă urme, astfel că trebuie sa încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

În dar duminica...

Sonata Lunii

Care dintre noi n-a avut vreodata un moment de mare durere?
Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta?
Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei?

În dar duminica...

Cutia cu piersici

Un profesor a dat studenţilor lui ca temă practică pentru săptămâna următoare:

într-o cutie de carton să puneţi câte o piersică pentru fiecare persoana care vă supără, pe care nu o puteţi suferi sau ierta, iar pe fiecare piersică să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective.
 

Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea - să o pună la capul patului. La început, studenţii au fost amuzaţi de temă... şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilărie. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau, adăugând numele oamenilor pe care îi întâlneau şi despre care considerau ei că au un comportament de neiertat, fiecare a început să observe că respectiva cutie devenea din ce în ce mai grea. Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă cu miros dezgustător, iar stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte. O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grija de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masa, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi aceasta ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale.
Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul .. şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtăm cu noi atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane...

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine.

Duminica tuturor sfinţilor români

tâlcuieşte părintele Calistrat

Rugăciune lui Iisus

sursă foto

- Este o bătrână care mă impresionează foarte mult prin simplitatea ei. Acum câţiva ani vine la mine şi-mi spune:  „Părinte, vorbesc singură! Ce să fac?” „Uite!”, i-am răspuns. „Ia o metanie şi la fiecare bobiţă să zici: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. Bătrânica era singură şi nu avea cu cine să vorbească. Îşi spunea rugăciunile, citea acatiste, psaltirea. Şi-a dat seama că este ceva în neregulă să vorbească singură, şi a venit la mine să mă întrebe ce să facă. „Dacă ai să rosteşti rugăciunea asta neîncetat, nu vei mai vorbi singură, nici nu vei mai simţi nevoia să vorbeşti cu cineva, ci doar cu Hristos”. Bătrâna m-a ascultat, s-a obişnuit şi s-a adâncit în zicerea rugăciunii, şi de atunci îmi zice că sunt doctorul ei. Am întrebat-o dacă nu cumva îi zboară mintea de la rugăciune. „Niciodată! Tot timpul sunt în faţa lui Hristos, oriunde m-aş afla, ori în biserică, ori acasă”. Eu o mai încerc, să văd dacă îi zboară mintea de la rugăciunea din biserică. Nu, în biserică este cu ochii în pământ şi cu urechile atente doar la ce se spune la strană. De ani de zile de când merge la biserică, ştie slujbele aproape pe de rost. De când a început să se roage cu Rugăciunea lui Iisus, trăieşte o bucurie continuă. Nu mai are nevoie de nimic. Îşi face puţină mâncare în casă şi tot timpul este în rugăciune. A căzut însă într-o iarnă şi şi-a luxat un picior. Şi aşa cum a putut, într-un băţ, a venit la biserică. Am întrebat-o: „De ce ai căzut?” „Păcatele mele!” mi-a răspuns. Şi, într-adevăr, ea credea că i s-a întâmplat aceasta pentru că nu a mai stat cu mintea în faţa lui Dumnezeu, şi atunci a alunecat şi a căzut. „Am fost neatentă! În loc să zic rugăciunea, m-am gândit la copilul meu şi la ce făcuse el. Şi acela a fost un gând rău! Atunci am căzut”. Vedeţi, se cunoaşte la această femeie o trezvie, lucru indispensabil pentru un creştin adevărat." - pr. David, mănăstirea Putna

sursa 

În dar duminica...

Firea lucrurilor

foto - roncea.ro blog

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii şi privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă care se lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, la fel de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân:

- Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?
- Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !

În dar duminica...

Cerul şi pământul, lumea şi toate ale ei

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit ? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu, a răspuns celălalt. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta. În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face."

(im)posibil...?

Duminica tuturor Sfinţilor

amintiri dintr-o zi... pe-n serat

O scurtă excursie, cu multe amintiri frumoase... şi fotografii. 
 
a piece of heaven