de folos...

In Biblie scrie cum tinerii din Babilon, care erau hraniti cu seminte si verdeturi, aratau mai frumosi si mai grasi la trup, decat toti tinerii care mancau din bucatele regelui (cf. Daniel 1, 12-15). Acum insa, in afara faptului ca tinerii din Babilon aveau produse foarte diverse si de calitate, specifice climei din Babilon, in timpurile noastre, in afara de stresul, poluarea, iradiatiile nucleare si alte provocari prin care trece societatea, si natura este mult mai saraca, dar si calitatea produselor este mult slabita de tehnologia si schimbarile, la care au fost supuse de catre om. Nu mai stii daca mananci ceva natural, daca este plastic sau gelatina, daca este un produs original al naturii sau o facatura a omului, care a mutat bucataria in laboratorul de chimie. Astfel, mancam produse pline cu chimicale, si aratam si noi ca niste oameni modificati, care nici nu mai sunt in stare sa inteleaga ce se petrece in jurul lor.

In conditiile acestea, ne luptam sa fim intregi la minte, si postim mancand echilibrat din ceea ce ni se pare mai sanatos. Fiecare trebuie sa-si duca viata in functie de conditiile si posibilitatile pe care le are, si nu facem reguli pentru altii, pentru ca nici nu se potrivesc. Fiecare om este un unicat intre oameni, si din punctul de vedere al alimentatiei, diferenta de la un om la altul poate fi foarte mare. De aceea, ajunge sa avem vointa de a posti si a fi mai buni, si sa nu mai mergem dupa reguli stricte, care nu se potrivesc totdeauna cu trairea fiecaruia dintre noi, cu conditiila sau cu contextul in care traim.

Pornind de la cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Oricine se lupta se infraneaza de la toate” (cf. 1 Corinteni 9, 25), ma gandesc ca pana si sportivii se infraneaza in perioadele premergatoare concursurilor, si atunci dupa cum spune apostolul in acelasi loc, daca ei alearga pentru o cununa stricacioasa, cu atat mai mult noi trebuie sa ne infranam, cei care dorim sa luam o cununa nestricacioasa si vesnica.

Pana la urma, tot ceea ce facem trebuie sa simtim si nu facem o nevointa oarba si fara de roade. Astfel, Sfintii Parinti ne spun sa mancam atat cat sa nu ne pierdem rugaciunea, deci atunci cand mananc nu o sa mai gandesc sa fiu neaparat satul, ci sa fiu cu gandul la lucrarea pe care o am de facut. Omul cu cat este mai patimas, cu atat are nevoie de o mai mare infranare, caci numai asa o sa poata sa-si schimbe vechile obiceiuri, iar daca dupa o perioada de lupta va tine situatia sub control, atunci asceza nu trebuie sa fie asa de mare ca la inceput; insa sa fie atent sa nu ia din nou patimile putere asupra lui.

Sfintii Parinti ne spun iarasi, ca oricat de aspru ai tine un post, si oricat de mult te-ai ruga, este zadarnic daca ii judeci si ii clevetesti pe ceilalti.

vă invit să citiţi articolul integral aici. 
(Război întru cuvânt)

Post cu bucurie şi folos, după putinţă!

Indiferenţă

De ce oamenii devin indiferenți nu numai faţă de ei însăşi, ci şi faţă de familiile lor, prieteni și vecini? 
De ce majoritatea trece indiferentă pe lângă o persoană aflată în suferinţă ?

sursa

Scrisoarea lui Cehov către fratele său, Nicolai

“Moscova,  1886
Mi te-ai plans adeseori ca “nimeni nu te intelege”. De asta nu s-au plans nici macar Goethe si Newton. S-a plans numai Hristos, dar El nu vorbea despre propria persoana, ci despre invatatura Sa… Toti te inteleg perfect… Daca nici macar tu nu te intelegi, nu-i invinui pe ceilalti.

Te asigur ca, in calitate de frate si apropiat al tau, te inteleg si din tot sufletul te compatimesc. Toate calitatile tale eu le cunosc foarte bine, le apreciez si am cel mai adanc respect pentru ele. Eu, daca vrei, ca dovada ca te inteleg, pot sa ti le enumar. Dupa mine esti bun, prea bun as zice, marinimos, nu esti egoist, te imparti pana la ultimul banut, sincer. Iti sunt straine invidia si ura, esti ingenuu, iti este mila de oameni si animale, nu esti meschin, nu esti ranchiunos, ai incredere in semenii tai. Ai fost inzestrat de sus cu ceva ce nu are toata lumea: ai talent. Acest talent te situeaza deasupra a milioane de oameni, deoarece la 2.000.000 de oameni le revine un pictor.

Talentul te situeaza mai presus: chiar daca ai fi fost broasca raioasa sau testoasa si atunci te-ar fi respectat, pentru ca talentului i se iarta totul. Ai un singur neajuns. De la el ti se trag toate problemele. Defectul tau e lipsa totala de educatie. Iarta-ma, desigur, dar veritas magis amicitiae (adevarul mai presus de prietenie)… Ideea e ca viata are propriile conditii. Pentru a te simti ca pestele in apa intr-un mediu de intelectuali, pentru a nu fi strain in mijlocul ei si sa nu te apese, trebuie sa fii binecrescut. Talentul te-a adus in acest mediu , ii apartii, dar… te atrage in afara lui si trebuie sa balansezi intre publicul cultural si locuitorii de vis-à-vis. Isi pune amprenta si provenienta din clasele de jos. E greu sa o invingi, deosebit de greu.

Oamenii educati, in opinia mea, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

1. Ei respecta personalitatea umana, de aceea sunt intotdeauna indulgenti, blanzi, amabili, ingaduitori. Ei nu se rascoala din cauza ca le lipseste un ciocan sau o bucata de guma de ras pierduta; locuind cu cineva, ei nu fac din asta o favoare si la plecare nu zic: “cu dumneavostra e imposibil de trait”. Ei iarta si galagia si frigul si carnea arsa si iutimea si prezenta in locuinta lor a persoanelor straine.

2. Nu sunt compatimitori numai cu cersetorii si pisicile. Ei sufera si pentru ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber.

3. Ei respecta proprietatea altora si de asta isi platesc datoriile.

4. Sunt curati la suflet si le este frica de minciuna ca de foc. Nu mint nici macar in privinta fleacurilor. Minciuna este jignitoare pentru cel ce o asculta si ii scade respectul fata de cel care o spune. Ei nu pozeaza, se comporta pe strada la fel ca acasa, nu arunca cu praf in ochii celor mai mici… Nu sunt flecari si nici indiscreti atunci cand nu li se cere. Din respect pentru urechile celorlalti, ei adesea tac.

5. Ei nu se depreciaza pentru a obtine compasiune si ajutor de la ceilalti. Nu canta pe strunele altor suflete, pentru ca drept raspuns, acestia sa ofteze si sa-i rasfete. Ei nu spun: “pe mine nu ma intelege nimeni!”

6. Nu sunt vanitosi. Nu se lasa atrasi de stralucirea diamantelor false, nu tin sa faca cunostinta cu celebritati, nu se entuziasmeaza de primul intalnit la “Salon’e” Nu cauta sa fie cunoscut in toate berariile.

7. Daca au talent, il respecta. Pentru asta sunt gata sa sacrifice linistea, femeile, vinul, agitatia.

8. Ei cauta sa-si cultive simtul estetic. Nu pot sa adoarma imbracati, nu admit ca peretele sa aiba crapaturi pline de plosnite, sa respire aer murdar, sa paseasca pe podeaua plina de scuipat si nu se multumesc cu mancarea pregatita la lampa de gaz. Ei incearca sa-si innobileze si sa-si stapaneasca instinctual sexual. In aceasta privinta, ei sunt educati si deloc vulgari. Nu cer de la o femeie sa li se daruiasca trupeste, sa miroase a transpiratie; mintea lor se manifesta prin abilitatea de a se da drept insarcinate si de a minti fara incetare. Ei nu fac abuz de vodka. Nu miros dulapurile, deoarece stiu ca nu sunt niste porci. Ei beau doar cand sunt liberi sau la ocazii alese, pentru ca au nevoie de o minte sanatoasa intr-un corp sanatos.

Si inca multe altele. Asa sunt cei educati. Pentru a creste mai sus de nivelul mediu, in care ai ramas prins, nu este deajuns sa citesti numai din Pickwick si sa inveti pe de rost monologul lui Faust. Nu este deajuns sa pleci in Yakimanka( Un cartier din Moscova), pentru ca peste o saptamana sa fugi de acolo.

Aici este nevoie de munca neintrerupta, zi si noapte, sa citesti necontenit, sa studiezi, vointa. Trebuie pretuita orice ora. Calatoriile in Yakimanka si inapoi nu te vor ajuta. Trebuie sa renunti la modul tau de viata definitiv si sa cotesti brusc. Vino la noi, sparge sticla de rachiu si apuca-te de citit. Macar pe Turghenev, pe care nu l-ai citit…”

Anton Cehov şi fratele său, Nicolai

sursa 

Împărate Ceresc, Mângâietorule...

"Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt."

problema minorităţilor în Rusia

"În Rusia trăieşte poporul rus, iar poporul rus nu admite nici un afront al unei minorităţi; acestea trebuie să respecte Rusia, pe ruşi şi legile, fără să ceară favoruri speciale sub pretextul că sunt discriminaţi; CINE FACE ALTFEL, ESTE INVITAT SĂ PĂRĂSEASCĂ IMEDIAT RUSIA!!! Nu Rusia are nevoie de minorităţi, ci ele au nevoie ca Rusia să-i primească, ofere adăpost, locuri de muncă şi hrană. 
  În Rusia trăiesc doar ruşi! "

(fragment din discursul lui PUTIN în DUMA de Stat a FED Rusiei)

Membrii Dumei de Stat au aplaudat în picioare 5 minute !

altă propagandă..

 "Peste jumătate dintre români sunt de părere că prin regionalizare, ţara ar reuşi atragerea mai multor fonduri europene, arată un sondaj de opinie realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES).

  De asemenea, românii sunt de părere că o mare parte dintre competenţele Guvernului ar trebui delegate către  viitorii administratori ai regiunilor. ''Posibilitatea ca unele dintre responsabilităţile Guvernului să fie delegate la nivelul regiunilor este foarte bine văzută de către români, 78% dintre aceştia manifestându-şi acordul în acest sens."

sursa 

   Cam asta se pregăteşte, în tăcere!

  Chiar dacă acest "sondaj" are 96 de comentarii, atâta timp cât mulţi compatrioţi sunt ahtiaţi după bani... un referendum pe această temă, asta dacă se va face (!?!), ar putea duce la fărâmiţarea României.

  Asta în timp ce noi ne uităm la parade gay şi alte festivaluri, comentându-le, amuzându-ne, lamentându-ne..., la seriale de 2 lei, scandaluri fabricate şi alte prostii...

  Fără să idealizez, au existat români care şi-au dat viaţa pentru ţară (în istoria pe care se străduiesc atât de mult să o modifice şi să o ascundă...!!!).

"Unde esti tu Ţepes, Doamne? Ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete, de nebuni şi de mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"

Pietrele vorbesc

12.03.2011

despre rugăciune...

"Aceasta să fie treaba voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune.

Eu cunosc un bărbat sfânt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decât aceasta:

  „Mulţumim ţie Doamne, pentru toate binefacerile Tale, care din ziua dintâi şi până în ceasul acesta ai făcut cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru cele care le ştim şi care nu le ştim, pentru cele arătate şi cele nearătate, pentru cele cu fapta şi cu cuvântul, pentru cele de voie şi fără de voie, şi pentru toate cele făcute cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru necazuri şi pentru linişte, pentru gheena şi pentru pedeapsa de acolo, pentru Împărăţia cerurilor.

  Te rugăm, păzeşte sufletul nostru ca să fie sfânt, având cugetul curat şi vrednic de filantropia Ta. Tu, care ne-ai iubit pe noi într-atât, încât ai dat şi pe Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, învredniceşte-ne a ne face vrednici de iubirea Ta.

  Dă-ne înţelepciunea întru cuvântul Tău şi întru frica Ta.

  Unule Născut Hristoase, însuflă-ne puterea cea de la tine.

  Tu Dumnezeule care ai dat pre Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, şi ai trimis pe Duhul Tău cel Sfânt, spre iertarea păcatelor noastre, iartă-ne nouă orice am greşit, cu voie, sau fără de voie, şi nu ne socoti păcatele noastre.

  Pomeneşte Doamne, pe toţi care cheamă în ajutor numele Tău cel sfânt întru adevăr.

  Pomeneşte pre toţi care ne-au făcut nouă bine, sau ne-au voit rele, căci toţi suntem oameni”. 

  Apoi adăugând rugăciunea credincioşilor, sfârşea cu aceasta ca legătură, făcând rugăciunea pentru toţi.

  Multe bunătăţi ne acordă nouă Dumnezeu şi fără voia noastră, multe încă, şi chiar cele mai multe fără ştiinţa noastră, căci când noi Îl rugăm, pentru lucruri contrare poate nevoilor noastre, şi El face cu totul din contra, El dovadă vie că ne face bine fără să ştim."

Sfântul Ioan Gură de Aur

despre simplitate...

   În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
   Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
   Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

   Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
   Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
   Şi s-a ţinut de cuvânt.
   Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

(Patericul atonit)

Mi-e dor de România bunăcuviinței și delicateții întâlnirii aproapelui

de părintele Răzvan Ionescu

Trăirea vieţii Bisericii ne poartă (aş spune chiar ne sălăşluieşte) în proximitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu este o metaforă, ci un fapt de viaţă cât se poate de concret. Există o simţire lăuntrică crescândă până la convingerea lăuntrică cea mai profundă privind recunoaşterea lui Dumnezeu în sufletul tău: pur şi simplu ştii că este El, Îl recunoşti. Iar cu El în suflet, simţi cum se instalează treptat în tine, în pofida propriilor neputinţe şi căderi pe care le doreşti vindecate, o demnitate care nu vine de la om şi care te realizează personal aşa cum nici o funcţie sau titlu din această lume nu ar putea-o face. Cât de frumos, şi în acelaşi timp de realist vedea Olivier Clément sfinţenia cea care creşte pe rănile cicatrizate ale păcatelor!

  Atunci când resimt în suflet restaurarea propriei persoane, şi deci demnitatea pe care Dumnezeu o aşază în persoana mea, mă simt purtat către împlinire. Mă bucur deopotrivă ca cel de lângă mine să intuiască frumuseţea şi primăvara care răsar tainic în sufletul meu, mai uşor de sesizat după momentul spovedaniei sau al participării la sfânta liturghie, dar nu e obligatoriu ca toţi să aibă ochi pentru ele. Ele rămân întrucâtva taina cea dintre mine şi Dumnezeu. Se manifestă însă prin modul în care îmi vine, la modul cel mai concret, pe stradă, în autobuz, la servici, să mă raportez şi să interacţionez cu ceilalţi. A fi creştin nu înseamnă nicidecum a fi purtător de etichetă, ci a fi un lucrător al Duhului pe care Dumnezeu îl aşază în noi prin dumnezeiasca liturghie la care particip sistematic spre continua-mi reîmprospătare şi regenerare. A fi creştin înseamnă a te purta întru Duhul lui Dumnezeu, iar roada Duhului este blândeţea, pacea, îndelunga răbdare…

  Dar fi să ne luăm după bădărănia şi insolenţa şi lipsa noastră de răbdare unii cu alţii, manifestă în emisiuni de mare audienţă, în presă, în Parlament, în mijloacele de transport, pe stradă, mai ales la volan în trafic, România noastră este îndelung suferindă duhovniceşte. Ne-am dori bineînţeles ca celălalt să fie serviabil, drăguţ, atent, îndatoritor, iar noi fugim oarecum de greul duhovnicesc al rezistenţei în faţa mizeriei umane din care unii fac titlu de glorie. Omul duhovnicesc rămâne însă un om delicat, fin, înţelegător al neputinţei celuilalt, care nu condamnă, ci compătimeşte. Este oare acesta sortit dispariţiei pentru ca cel bădăran, aparent mai puternic şi mai descurcăreţ social, să rămână? Darwin ne-ar duce cu gândul în această direcţie. Şi totuşi…

  Cel ce le ţine pe toate, Dumnezeul nostru, ne arată că ordinea profundă a lumii este duhovnicească. Că duhovnicia structurează lumea în cer şi pe pământ, şi că în pofida valurilor şi valorilor de suprafaţă, date de tendinţe de tot felul alimentate mediatic sau subteran, ea va fi cea care va rezista prin Duhul lui Dumnezeu. Din păcate, asprimea şi indiferenţa şi neglijenţa cu care ne întâmpinăm unii pe alţii nu ne lasă timp să reflectăm: dincolo de o anumită reuşită în treburile noastre zilnice, în interesul nostru individual sau de familie sau de firmă, contează cum am trăit ziua, momentul, clipa, orele, cum am ştiut să fim oameni în curgerea acestui timp atât de important lăsat nouă de Bunul Dumnezeu pentru nimic altceva decât pentru reuşirea propriei noastre mântuiri. Alergăm adesea ca bezmeticii cheltuind timp spre a mai câştiga timp pentru probleme în realitate periferice faţă de nevoile noastre esenţiale, uitând că timpul lăsat de Dumnezeu prin propria noastră viaţă, dacă îl folosim întru El, se dilată până la înveşnicire.

  A te recunoaşte celălalt, vedem în România de azi, duce la o goană după titluri. Cele occidentale sunt la mare preţuire, dată fiind recunoaşterea seriozităţii cu care se studiază aici. În realitate, a face studii este întrucâtva o asceză. Recompensa pentru cei care au trudit este aceea de a fi pregătiţi în meseriile pe care le fac. Titlurile şi diplomele lor au consistenţă. Cu cât studiezi mai mult, cu atât aceasta te îndeamnă însă la smerenie, aceasta în contextul în care cunoştinţele omenirii cresc vertiginos, iar specializarea ta este infimă în raport cu tot ce ştie omul astăzi. E drept, devii bun într-o specialitate în care nu toţi ştiu la fel ca tine, dar în acest chip tu slujeşti celorlalţi aşa cum şi ceilalţi sunt buni în ceea ce tu nu eşti şi ai nevoie de prestaţia lor.

  Din păcate, într-o societate al cărui mod de funcţionare este schimonosit de mizeria umană, în faţa agresiunii celuilalt, a unui mod de a te călca în picioare la ghişeu sau pe stradă pentru că a priori eşti un neimportant, un unul printre atâţia alţii, tentaţia de a-ţi utiliza diplomele, statutul, relaţiile, pilele, atuurile, este uriaţă. Şi totuşi …

  A trăi demnitatea şi nobleţea cu care ne îmbracă lăuntric Tatăl nostru care este în ceruri (şi în inima oricui Îl caută) ne înarmează lăuntric în faţa rănilor provocate de aproapele. Valoarea ta nu depinde de recunoaşterea ei de către cel din faţa ta, ci mai curând de taina lăuntrică pe care Dumnezeu o aşază în sufletul tău. El te recunoaşte fără probleme, te înnobilează fără condiţii, te curăţă şi te vindecă fără amăgiri, te încununează neperisabil dacă stărui întru El. Demnitatea cea din lăuntrul tău rămâne neschimbată, ba chiar are de câştigat întru Hristos atunci când suferi agresiunea mojiciei celuilalt. Aş spune că într-un mod nereligios Occidentul are ce să ne înveţe: respectul pentru cel din faţa ta ţine de civilizaţie, de cultură, este un fapt concret trăit la ordinea zilei. Spre exemplu, în Franţa interacţiunea pe stradă şi la serviciu între oameni îmi pare departe de stilul abrupt de la noi. La ei respectul nu vine neapărat din trăirea lui Dumnezeu, sunt mai secularizaţi decât noi, dar la noi lipseşte acolo unde această trăire creştină ar fi trebuit să îl sublimeze. Este aproape un şoc pentru occidental să descopere Ortodoxia, minunea acestei fineţi de trăire şi de împlinire umană prin grija delicată a Dumnezeului celui viu, şi să întâmpine deopotrivă modul adesea grosier al raportării noastre unii la alţii, în pofida darului dumnezeiesc pe care îl purtăm.

  Cred că trăirea creştină poartă pe om infinit mai sus decât o convenţie socială de respect reciproc şi de îngăduinţă unii cu alţii, şi că nu recomandarea prin diplome şi titluri poate face pe oameni mai deschişi şi mai îndatoritori unii cu alţii, ci recomandarea pe care o pune Hristos în noi, prin care Îi recunoaştem prezenţa în unii şi în alţii. Mărturia aceasta o aşteaptă de la noi, cei care ne spunem creştini, atât plaiurile mioritice, cât şi ţinuturile occidentale. Personal, mi-e dor de România bunăcuviinţei ţi delicateţii întâlnirii aproapelui, în care intuieşti prezenţa lui Hristos… Cât de necesară este însă această Românie şi peste graniţele ei, acolo unde o purtăm spre mărturie prin iconomia lui Dumnezeu.

paradoxul împletitorului de coşuri

  Analele istoriei consemnează cazul unui împletitor de coşuri din pustiul Hozevei care, fără a fi mut, nu a rostit un singur cuvânt de la naştere până când avea să-şi dea obştescul sfârşit. După moartea lui, mulţi s-au întrebat de ce a tăcut, dar cei mai mulţi s-au întrebat ce a vrut să spună cu asta.

(ion mircea - manuscrisul din insula elefantina)

Tăcerea

"Tăcerea e de două ori rodnică. În primul rând că prin ea omul se poate concentra şi cerceta mai adânc. Cine vorbeşte gândeşte puţin. În al doilea rând, tăcerea te fereşte de greşeli, care uneori devin adevărate fapte de conştiinţă. Cine vorbeşte mult greşeşte des, atât  faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu.

 Tăcerea este un izvor bogat de cugetare şi bună credinţă. Consecinţele ei morale sunt dintre cele mai pline de rod.

  În leagănul tăcerii se nasc gândurile şi se descoperă sensurile mari ale lumii noastre. Lucrurilor ce ne înconjoară şi oamenilor ce trec, li se deschid în noi mai mari porţi de înţelegere. Pentru a înţelege, omul este nevoit să ia cărarea tăcerii şi a singuratăţii.

  Necuprinsul ce ne înconjoară, jocul tainelor grele sufletului nostru, sunt ale tăcerii, nu ale graiului. Când omul este frământat, când un simţământ nou îi poartă fiinţa, el simte nevoia mărturisirii prin viu grai. Când fiinţa îi este inundată de apele marilor încercări, sfărâmând mersul obişnuit al vieţii sale, atunci nu mai poate spune nimic prin vorbe. Tăcerea e mai puternică şi mai expresivă.

  Tăcerea e o condiţie a rugăciunii şi a contemplaţiei."

Ernest Bernea - Îndemn la simplitate

începutul slovei A

Avva Antonie 

 (este prăznuit pe 17 ianuarie)

Zis-a avva Antonie: părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine şi, făcându-se doctori aleşi, vindecau şi pe alţii. Iar noi, ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi singuri, îndată începem a vindeca pe alţii şi întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai amare decât cele dintâi şi auzim de la Domnul zicând : Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine.

Era cineva, ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit.
Iar bătrânul, vrând să-l încredinţeze pe el că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui : pune săgeata în arcul tău şi întinde. Şi a făcut aşa. Şi a zis lui: întinde iarăşi. Şi a întins. Şi iarăşi i-a zis: întinde.
Şi a zis lui vânătorul: de îl voi întinde peste măsură, se frînge arcul.
Zis-a lui bătrânul: aşa şi la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie câteodată şi câte puţin a ne pogorî fraţilor.
Acestea auzind, vânătorul s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus.
Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor.

 S-au dus oarecari fraţi la avva Antonie şi i-au zis lui: spune-ne nouă cuvânt, cum să ne mântuim ? Zis-a lor bătrânul: aţi auzit Scriptura? Bine vă este vouă. Iar ei au zis: voim să auzim şi de la tine, părinte. Şi a zis lor bătrânul: zice Evanghelia: de te va lovi cineva peste faţă cea dreaptă a obrazului, întoarce-i lui şi pe cealaltă. Zis-au lui: nu putem face aceasta. Zis-a lor bătrânul: de nu puteţi întoarce şi pe cealaltă, măcar pe aceea una s-o suferiţi. Zis-au lui: nici aceasta nu putem. Zis-a bătrânul: dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul aceluia ce aţi luat. Şi au zis ei: nici aceasta nu putem. Deci, zis-a bătrânul, ucenicului său: fă-le puţină fiertură căci sunt neputincioşi. Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuinţă.

 A zis iarăşi: va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.

 Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile sale şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multa vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi ! Şi răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte.

Noi doi ne potrivim?

  Pentru cei care vor să ştie dacă “se potrivesc”: NU VĂ POTRIVIŢI! Doar Duhul Sfânt poate potrivi oamenii.

  Am citit undeva că numai Duhul Sfânt face ca două persoane să se înţeleagă, numai Duhul Sfânt poate ţine legătura dragostei între persoane. Restul e… nimicul creaturii şi nimicul omenesc care nu valorează… nimic. Adică nu contează deloc dacă “ne potrivim” acum, câteva săptămâni sau luni. Noi nu suntem egali nici cu noi înşine, ne schimbăm de la o zi la alta. Cum am vrea să ştim dacă cel de lângă noi va mai fi la fel ca acum peste câteva luni sau un an? Cu siguranţă noi vom fi alţii şi el/ea va fi altul/alta.

  Dacă ne potrivim acum, astăzi, cine ne poate garanta că ne vom potrivi la fel şi mâine sau toată viaţa?

  O relaţie nu merge de la sine. Trebuie să lucrezi asupra ta şi asupra celuilalt şi asupra relaţiei, trebuie să îngrijeşti dragostea ca pe o floare, să îi schimbi pământul, să îi rupi frunzele uscate şi să o uzi la timp cu apă suficientă.

 Şi mai am o credinţă: dacă iubeşti pe cineva cu adevărat, nu te interesează dacă te potriveşti, pentru că de obicei nimeni nu se potriveşte cu nimeni, de aceea în slujba Cununiei preoţii se roagă pentru buna înţelegere sufletească şi trupească.

  Părintele Arsenie Papacioc a scris foarte frumos despre căsătorie că nu ştii ce anume te atrage la o fată sau la un băiat, e taina lui Dumnezeu, pentru că omul e o persoana şi persoana e taina. Niciodată nu-l vei cunoaşte îndeajuns pe celalalt, toată viaţa ţi se va mai descoperi câte ceva, ceva nou care să te bucure, dacă va fi Duhul Sfânt între voi. Asta pentru că omul e o taină şi Dumnezeu respectă taina omului. De ce oamenii nu respectă taina semenilor lor şi vor să distrugă taina, încercând să se cunoască? Cunoaşterea nu are sfârşit decât în împărăţia lui Dumnezeu, dacă e Duhul Sfânt între noi.

  Eu nu mă potrivesc nici cu mine, de la o zi la alta, darămite să mă potrivesc cu altă persoană?

 POTRIVIREA E IMPOSIBILĂ OMENEŞTE, fiecare are neputinţele lui, iar dacă îl iubeşti pe celălalt, astea nu mai contează. DOAR DUHUL SFÂNT NE AJUTĂ SĂ NE POTRIVIM!

  Apoi cum zicea Maica Siluana într-o conferinţa, după săptămâna oarbă şi luna de miere, începe anul de fiere, în care abia atunci începi să-l descoperi pe celălalt cu adevărat, pentru că în săptămâna oarbă nu se vedea bine. Toate relaţiile sunt numai miere la început, dar când începi să vezi neputinţele celuilalt, dai înapoi. Şi o iei de la început cu altul/alta, şi vei descoperi alte neputinţe. Dar harul Duhului Sfânt de la Cununie ne ajută să ducem şi neputinţele celuilalt.

  Orice “potrivire” fără Duhul Sfânt şi fără harul Sfintei Cununii este înşelătoare.

 sursa

în dar, la început de an...

Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

   La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.
  Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
  Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
  Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
  Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
  După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
   Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.
†

Şopârla japonezului

  Pentru a-şi renova casa, un japonez a făcut o spărtură într-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spaţiu gol între pereţii din lemn. Cu surprindere a constatat că acolo se afla o şopârlă blocată din cauza unui cui bătut din afară, într-unul din picioarele sale.
  I-a fost milă când a văzut-o, dar în acelaşi timp a fost şi curios, dându-şi seama că acel cui a fost bătut cu câţiva ani în urmă, când a fost construită casa.
  Ce se întâmplase…!?! Șopârla a supravieţuit în această poziţie atât de mult timp? Într-un perete despărţitor închis de mai mulţi ani, fără a se mişca? Părea imposibil de crezut. Cum de aceasta şopârlă supravieţuise atât de mult, fără să se mişte, odată ce piciorul său a fost ţintuit!?
  Şi-a oprit munca pentru a observa şopârla, pentru a vedea ce face şi cum se hrăneşte. Ceva mai târziu, nevăzând de unde, a apărut o altă şopârlă, cu o insectă în gură.

  Asta l-a uimit şi l-a atins profund. Şopârla prinsă în cui, a fost hrănită ani de zile de către altă şoparlă…
  Imaginaţi-vă! A făcut acest lucru continuu, pentru o atât de lungă perioadă de timp, fără a renunţa la speranţă pentru partenerul său.

 

  Cât de des îi abandonaţi pe cei dragi pentru că aveţi ceva "mai important" de făcut?  Exact atunci când au mai mare nevoie …

vă recomand...

... două articole foarte bine scrise:

Profetul Daniel şi bizara boală a împaratului Nabucodonosor

 

 şi

Părintele Porfirie - "Apocalipsa fost scrisă ca să nu se petreacă"

 

ce mai spun copiii... :)

"Călugării şi-au făcut meserie din rugat pentru că ei au văzut că nu poate să existe meserie mai frumoasă decât să vorbeşti tot timpul cu Dumnezeu." ( 9 ani)

"Călugării nu sunt aşa de vorbăreţi pentru că, dacă îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obişnuit să tacă mult, ca să-L asculte - că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu." ( 8 ani)

"Biserica e sfântă şi rămâne sfântă chiar dacă intră în ea mulţi păcătoşi, că biserica de aia e făcută, ca păcătoşii care intră să-şi facă acolo antene pentru Dumnezeu." ( 12 ani)

"Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele că nici n-ai unde să stai."( 10 ani)

"Biserica nu iubeşte plăcerea, că plăcerea îţi aduce să spui mereu că mai vrei, pe când mulţumirea îţi aduce să spui că-ţi ajunge." ( 9 ani)

"Îngerii nu ne spun cum e în Rai, de unde sunt ei, că atunci când mori e ca un fel de ziua ta şi primeşti cadou Raiul şi ei nu pot spune dinainte cum arată cadoul pe care îl primeşti pentru că strică toată ziua." ( 10 ani)

"Nu e bine să stai cu păcatul în tine, trebuie să fugi la spovedit, ca păcatul din tine să nu facă pui de păcaţi." ( 10 ani)

"Preoţii vin în casele oamenilor înainte de Paşte şi Crăciun ca să sfinţească toate camerele, ca să le cureţe cu aghiazmă care e un foarte bun detergent împotriva dracilor." ( 11 ani)

"Postim ca să nu ne mai gândim numai la gusturi de mâncare şi să ne mai gândim şi la gustul de Dumnezeu." ( 11 ani)

"Cei care nu-l găsesc pe D-zeu sunt cei care îl caută din interes." ( 12 ani)

"Milostivul e rar, că mila n-o găseşti pe toate drumurile deoarece ea trebuie cultivată." ( 14 ani)

"Altarul este partea din biserica unde preotul vorbeşte între patru ochi cu Dumnezeu." ( 10 ani)

"Unii oameni nu putrezesc după ce mor, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei." ( 13 ani)

"Sfinţii au aureola rotundă şi nu pătrată ca să nu facă vreun rău nici măcar din greşeală - că poate cine ştie, când se ridică la cer, să nu înţepe cu vreun colţ o pasăre în zbor." ( 13 ani)

"Oamenii care cred în Dumnezeu se dezvoltă mai repede decât ceilalţi oameni, pentru că ei ajung să-şi dezvolte esenţialul." (15 ani)

"Inima bate, bate până se stinge, că inima este ca lumânarea şi dacă tu crezi în Dumnezeu, el ţi-o aprinde din nou în Cer." ( 9 ani)

"Dacă cineva ar insista la uşa mea să-mi schimb religia, aş zice că nu pot, pentu că ar fi ca şi când mi-ar cere să-mi schimb părinţii."( 9 ani)

"Dacă îi ascultăm atent pe oameni, auzim mai tot timpul cum se laudă, pentru că nu le este gata capul."( 11 ani)

sursa: revista Familia ortodoxă

Întâlnirea cu propriul sine

  Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă.

  Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în faţa acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă, când am descoperit în lăuntrul meu aceşti draci şi aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, căci la orice coborâre dau de ele... şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem.

 Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi. Şi să strigăm la Domnul. Atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi.

  A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme.

  Aveastă lucrare trebuie însoţită şi de o metodă concretă, aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.
...

  maica Siluana Vlad

„Nu se taie voia altuia printr-o superioritate de putere lumească”

„Cine se smereşte înaintea altuia tăindu-şi voia sa de a se arăta mai presus decât acela, îl face şi pe acela să-şi taie voia lui de a se arăta mai presus de decât el. Astfel, cel smerit îşi taie nu numai voia mândriei sale, ci şi voia mândriei celuilalt. Nu se taie voia altuia printr-o superioritate de putere lumească, ci prin voia smereniei proprii, care atrage după sine smerenia altuia, aşa cum smerenia lui Hristos atrage după sine smerenia noastră.”

 Ava Dorotei, Învăţături, în Filocalia IX