Şi faptul că 200 de ani de „ortodoxie moldovenească” se sărbătoresc la Căpriana, într-o mănăstire veche de 500 de ani este, cel puţin, straniu...

Europa Liberă: 

Părinte Savatie Baştovoi, cum aţi înţeles mesajele pe care le-a adus de la Moscova Întâistătorul bisericii ruse?

 

„N-am pierdut!“

puţin procesată

Am găsit în Adevărul un articol frumos, pe care vă recomand să-l citiţi. 

Dar nu mă pot abţine să nu vă arăt una dintre fotografiile care ilustrează acest articol   :)

Să fii călugăr presupune lepădare totală de lume şi ascultare. Vă vedem totuşi adesea în public, la lansările de carte şi la televizor. Sunt un om şi îl iubesc pe Dumnezeu. Îmi port toate rănile, neajunsurile, moştenirile – şi genetice, şi morale, şi de educaţie. Monahismul dintotdeauna a fost văzut ca o bolniţă sufletească. Acesta este un loc în care vin oamenii cu slăbiciunile, greutăţile şi păcatele lor pentru a lupta împreună pentru mântuire. Este un loc al pocăinţei, nu al slavei. Canonul legat de călugărie spune că monahii nu trebuie să devină preoţi pentru că este un lucru de cinste. Din acest motiv, în mănăstirile vechi nu intrau mirenii ca să nu-i smintească pe monahi. Era şi este un loc al luptei. Câte pot să-ţi vină în această luptă! Numai unul care se privează pe sine de libertăţi, de legăturile cu apropiaţii ştie prin ce trece. Este un zbucium care uneori se manifestă prin stări ce pot fi catalogate ca nebunii. Aceasta este lupta de purificare şi reordonare a simţămintelor şi a gândirii noastre strâmbate de lume. Până la urmă, nu vreau să fiu un model, vreau ca Dumnezeu să-mi dea chip de pocăinţă. De scris cărţi a trebuit să scriu. M-a îndemnat toată lumea, începând de la vlădici. Nici n-aş putea să nu o fac, ştiind că Dumnezeu mi-a dat acest dar. Aş fi preferat să nu fie nevoie să ies în lumea asta, dar nu-i văd să o facă pe cei care sunt datori. Este foarte grav că monahii organizează lansări de carte şi nu o fac preoţii care au această datorie. Sunt obligaţi prin canon să fie învăţători. Duceţi o luptă şi acum? Nu întotdeauna eşti la înălţimea la care ţi-ai dori să fii. Am citit cândva la Sfântul Isaac Sirul că, atunci când eşti căzut, trebuie să faci măcar ceea ce poţi face. Să nu laşi căderea să fie deplină. Asta fac. Îmi place să fiu luptător şi chiar atunci când sunt căzut îmi place să stau cu faţa în sus. Dacă nu mă pot ridica, apuc adversarul măcar de un picior şi mă mai târăsc. Sau măcar să strig: „N-am pierdut!“ Asta fac eu acum. Aştept să mai bată gongul, să mă ridic din nou şi să o iau de la capăt. Am inima plină de nădejde ce vine de la Cel care ne-a făgăduit că ne iubeşte, ne aşteaptă şi şi-a dat viaţa pentru noi. Când îmi amintesc prin ce mi-a fost dat să trec, de unde am venit şi unde am ajuns, îmi dau seama că tot ce se întâmplă cu mine este o minune a lui Dumnezeu. Trag nădejde că şi atunci când sunt în cădere liberă, El îmi este aproape.

Citeste mai mult: adev.ro/mm7fwh

părintele Savatie Baştovoi în chilie  / foto: Adevărul

Să fii călugăr presupune lepădare totală de lume şi ascultare. Vă vedem totuşi adesea în public, la lansările de carte şi la televizor. Sunt un om şi îl iubesc pe Dumnezeu. Îmi port toate rănile, neajunsurile, moştenirile – şi genetice, şi morale, şi de educaţie. Monahismul dintotdeauna a fost văzut ca o bolniţă sufletească. Acesta este un loc în care vin oamenii cu slăbiciunile, greutăţile şi păcatele lor pentru a lupta împreună pentru mântuire. Este un loc al pocăinţei, nu al slavei. Canonul legat de călugărie spune că monahii nu trebuie să devină preoţi pentru că este un lucru de cinste. Din acest motiv, în mănăstirile vechi nu intrau mirenii ca să nu-i smintească pe monahi. Era şi este un loc al luptei.

Citeste mai mult: adev.ro/mm7fwh

Părintele Sava de la Oaşa

A fost american, catolic şi angajat la una din cele mai mari bănci din lume. Acum e român, ortodox şi călugăr la Oaşa. A ajuns la mănăstirea din Ardeal după câteva semne divine ...

Emisiune: În Premieră, Antena3
Data: 24 Martie 2013

smerenia...

P.S. Iustinian Chira (n. 28 mai 1921, Plopiş, Maramureş) este un episcop român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

   Frate în mănăstirea "Sf. Ana", de la Rohia - Maramureş (1941), tuns în monahism în aceeaşi mănăstire, sub numele Iustinian (1942).
    Hirotonit ierodiacon (1942), şi ieromonah (1943).
    Stareţ al mănăstirii (1944 - 1973); protosinghel (1948); Arhimandrit (1967)
   Studii la Seminarul teologic din Cluj şi apoi la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde a obţinut licenţa.
   La 11 iun. 1973, Sf. Sinod l-a ales Episcop - vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, cu titlul "Maramureşanul" (hirotonit 9 Sept. 1973)
   La 9 iun. 1990 Sf. Sinod l-a numit locţiitor de episcop al Maramureşului şi Sătmarului (cu reşedinţa în Baia Mare)
   Episcop eparhiot la 26 Sept. 1990 şi înscăunat la 11 nov. 1990.
   În noua slujire, a înfiinţat un Seminar teologic în Baia Mare
   A iniţiat foaia eparhială "Graiul Bisericii Noastre"

asceza ... o străduinţă

(fragment din interviul acordat de   Jean Claude Larchet postului de radio Apostoliki Diakonia )

R: Mi se pare că în multe scrieri patristice terapeutica pe care Sfinții Părinți o propun pentru firea omului este asceza (nevoința).

JCL: Da, așa cum arăt și în cartea de față, rolul ascezei este unul determinant și constituie o metodă de vindecare. Este, însă, un termen pe care n-ar trebui să îl înțelegem în sensul său restrâns. Nu este vorba doar de post, de priveghere, de muncă obositoare etc., asceza traducând, în accepțiunea inițială a cuvântului grecesc, o străduință, un fel de exercițiu care cuprinde viața duhovnicească în ansamblul ei. Reprezintă tot ceea ce trebuie să facă omul, cele ce țin de partea sa de lucrare, pentru a se mântui. Știm, însă, că omul nu se poate mântui singur, doar prin propria sa străduință, ci Hristos este Cel care ne mântuiește. Dacă suntem mântuiți prin harul lui Dumnezeu, trebuie să avem și noi partea noastră de lucrare, pentru a ne face vrednici să primim acest har. Este un lucru deosebit de limpede în toate privințele. Când primim, de pildă, Dumnezeiasca Euharistie, știm că și dispoziția sufletească pe care o avem în momentul împărtășirii este de mare însemnătate pentru taina prin care ni se împărtășește harul lui Hristos. Când ne rugăm, înainte de această Sfântă Taină, cerem ca Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos să ne fie spre vindecarea sufletului și a trupului, spre mântuirea noastră.  Nu spre osândă, nu spre moarte, nu spre boală. Deoarece dacă primim harul, neavând o dispoziție sufletească potrivită, nu numai că acesta nu se face lucrător, dar se poate întoarce și împotriva noastră din pricina propriei noastre nevrednicii. Există, așadar, ceva foarte important, numit în ortodoxie „sinergie” (împreună-lucrare), pe care în Apus nu o întâlnim. Este un fel de împreună-lucrare a lui Dumnezeu, Care ne mântuiește, cu omul, care arată dispoziția cea bună de a primi Harul Său. Ambele [lucrări] sunt foarte importante. Tocmai aceasta este asceza, dispoziția sufletească în ansamblul ei, de care omul dă dovadă în vederea primirii harului lui Dumnezeu ce îl mântuiește și îl conduce la îndumnezeire.

(...) 

R: Domnule Larchet, vorbiți despre boli, ați scris o trilogie despre bolile mintale, trupești și spirituale. Cum le putem distinge și care este legătura dintre acestea?

JCL: Este important să facem distincția între bolile mintale și cele spirituale. Din acest motiv, unii vorbesc pe de o parte, de boli trupești, iar pe de altă parte, de boli ale sufletului. Nu îmi place expresia „boli ale sufletului”, deoarece este una ambiguă, putând face trimitere fie la bolile mintale, fie la cele spirituale, care sunt două lucruri diferite. În realitate trebuie să facem distincție între trei lucruri complet diferite. Există bolile trupești, boli ale trupului, există bolile mintale care privesc viața noastră psihică și, în fine, bolile spirituale care sunt un lucru distinct. Ce sunt, așadar, bolile trupului? Este un lucru cunoscut de toată lumea: cele care produc dereglări în trupul nostru. Ce sunt bolile mintale? Sunt probleme ce clatină universul nostru psihic, precum dezvoltarea exagerată a imaginației, tulburări de memorie, probleme de logică, fobii față de anumite obiecte, tulburări ale poftei de mâncare pentru care există cauze psihice etc. Există, în fine, bolile spirituale. Ce sunt acestea? Tulburări apărute în relația noastră cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, din moment ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că tot ceea ce are și este va fi determinat de o relație concretă cu Dumnezeu, fie pentru a-L primi, fie pentru a-L respinge. Bolile spirituale sunt, așadar, boli ale relației noastre cu Dumnezeu, fiind incluse aici atât lucrarea trupească, cât și cea proprie psihismului nostru. Ca urmare, bolile spirituale nu sunt pur și simplu boli ale minții, ale duhului care se găsește la un al treilea nivel, dincolo de cel al trupului și al sufletului, ci cuprind întregul existenței noastre în relația ei , negativă sau pozitivă, cu Dumnezeu. Aceste trei tipuri, așadar, de boli se pot manifesta simultan. Un om poate suferi de boli trupești, mintale și spirituale, care pot avea sau nu legătură între ele. De pildă, există boli trupești care au o cauză firească, deși toate bolile își au rădăcinile în căderea omului, în păcatul strămoșesc, [iar nu în fire]. Totuși, în stadiul actual al umanității, există oameni sănătoși, dar care suferă de boli, de cancer sau altceva, după cum putem vedea și în viețile sfinților contemporani, cum ar fi Gheronda Porfirie sau Gheronda Paisie, care erau bolnavi, dar sufereau de boli cu cauze firești, nu duhovnicești. Bolile trupești, însă, pot avea și cauze psihice, caz în care vorbim de boli psiho-somatice, așa cum, totodată, o boală trupească poate avea o cauză spirituală. De pildă, când avem o anume patimă, să spunem lăcomia pântecelui, când mâncăm mult, dăm pricină unor boli, cum ar fi probleme cardiace, probleme ale sistemului circulator sau, iarăși, când ne mâniem, provocând astfel disfuncții în organismul nostru, de asemenea, când suntem cuprinși de stresul ce ține de planul duhovnicesc, avem de a face cu dereglări ale organismului etc. Prin urmare, bolile spirituale pot avea trei cauze distincte: cauze trupești, lucru vădit de Părinții Bisericii, după cum, de altfel, subliniază și Sfântul Grigore de Nyssa. Consumul mare de alcool, de pildă, produce probleme la nivel mintal, deşi cauza este una trupească. Cauză poate fi și diavolul însuși, lucrarea diavolească, dar această influență nu trebuie exagerată. Se întâmplă ca unele persoane să fie demonizate, dar nu putem explica toate bolile spirituale prin prisma luării în stăpânire de către demoni și să le atribuim lucrării diavolului. Sunt puține cazurile care se datorează demonizării. Și, desigur, există și cauze spirituale pentru o serie de boli spirituale. De pildă, paranoia este adeseori pusă în legătură cu trufia, depresia este corelată cu ceea ce Sfinții Părinți numesc tristețe sau akedie. Procedura de identificare a cauzelor pentru fiecare situație este una complicată. În unele cazuri, bolile mintale pot fi vindecate prin tămăduirea trupului, în alte cazuri prin cea a sufletului, iar în alte situații prin intermediul unei abordări speciale în ceea ce privește aceste boli mintale. Personal, nu mă declar împotriva psihoterapiei. Nu cred că terapeutica bolilor spirituale ne permite să ocolim psihoterapia. Acest lucru este valabil în situația în care o boală spirituală este nemijlocit legată de una mintală. Dar există și cazuri în care o boală mintală nu are legătură cu una spirituală. Așa se face că vedem oameni sănătoși duhovnicește, care cu toate acestea au probleme psihice sau suferă de boli trupești. Trebuie să adoptăm o abordare rezervată în privința celor spuse.  Într-o altă carte pe care am scris-o, intitulată Conștiință duhovnicească, în cadrul căreia analizez aceste trei tipuri de boli, arăt că trebuie să fim atenți în privința unor psihoterapii, deoarece problema constă în faptul că unele psihoterapii sunt inofensive, dar altele se bazează pe o antropologie structurată amănunțit. De exemplu, psihanaliza lui Freud sau Jung. Demonstrez faptul că în multe cazuri antropologia și teologia nu se pot pune de acord. Sistemul lui Freud, de pildă, este întemeiat pe ateism, având așadar o percepție asupra omului care nu se împacă cu cea proprie creștinismului. Și la Jung există probleme de natură teologică, acesta considerând, de pildă, că satana este cea de a patra persoană a Sfintei Treimi și că omul, pentru a avea o dezvoltare psihică firească, trebuie să înglobeze răul în viața sa, lucru total ireconciliabil cu doctrina creștină. Trebuie, așadar, să fim foarte circumspecți în privința psihoterapiei și să dăm, totodată dovadă de o ascuțime a minții. Cred că un lucru important în abordarea bolilor este ascuțimea minții. Marii Părinți duhovnicești, Bătrânii [cu autoritatea unui Gheronda] au această ascuțime, după cum i-am cunoscut citindu-le viața, sunt capabili să pună îndată un diagnostic al bolii, când se apropie cineva de ei. Părintele Porfirie, de pildă, era capabil să spună „aveți această boală” sau „cauza este trupească, mintală, spirituală” etc. Sigur, problema este că în zilele noastre nu sunt mulți Părinți care să aibă o asemenea ascuțime a minții [harisma străvederii] și să ne vorbească astfel. Dar asemenea întâmplări putem găsi în scrierile Părinților.

Interviu realizat în cadrul emisiunii „Călători în lumea cărților” difuzată de postul de radio Apostoliki Diakonia (3/4/2009)

Vă recomand cărţile lui Larchet Jean Claude traduse în limba română.

...despre Mircea Vulcănescu

stareţul Paisie răspunde...

                                                       despre rugăciune...  
                                                                            
- Gheronda, suferinţa şi durerea mea este în legătură cu rugăciunea. Mă găsesc mult înapoi. Ce să fac?
– Să vorbeşti spontan lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor, sfinţilor, oriunde te vei afla şi să le spui ce vrei. „Hristoase al meu, să zici, Preasfânta mea, ştii dispoziţia mea sufletească. Ajută-mă!”. În felul acesta, simplu şi smerit să le vorbeşti continuu despre tot ce te preocupă şi apoi să zici rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

– Gheronda, nu mă rog adunat.
– Când te rogi, să te gândeşti cu cine vorbeşti. Vorbeşti cu Dumnezeu! Mic este lucrul acesta? Unei persoane oficiale cu câtă atenţie îi vorbeşte cineva! E atent să nu spună vreo prostie. Din când în când i se încurcă şi limba de timiditate, de reţinere. Ei bine, din moment ce omul e atât de atent când vorbeşte cu un om, cu cât mai atent trebuie să fie atunci când vorbeşte cu Dumnezeu? Uite, chiar şi un copilaş, când se duce să vorbească tatălui său sau unui vârstnic, se duce cu timiditate, cu reţinere. Dacă trebuie să-i vorbească învăţătorului său, de care se şi teme puţin, se apropie cu mai mare timiditate, cu mai mare reţinere. Şi noi acum vorbim cu Însuşi Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi să nu înţelegem asta?

– Gheronda, cad adesea în flecăreală şi apoi mă întristez.
– Nu-i mai bine să vorbeşti cu Hristos? Cine vorbeşte cu Hristos, niciodată nu se va căi de asta. Sigur, flecăreala este o patimă, dar, dacă o pui în valoare duhovniceşte, poate deveni o condiţie prealabilă pentru rugăciune. Unora le e greu şi să vorbească. Tu ai o putere în tine şi un elan să vorbeşti. Dacă vei valorifica duhovniceşte lucrul acesta, ţi se va sfinţi sufletul. Încearcă să spui doar cele neapărat necesare oamenilor şi să vorbeşti continuu cu Hristos. Când vei începe un dialog smerit cu El, nu vei mai şti ce se întâmplă în jurul tău. Atât de interesant şi atât de preadulce va fi. Pe mine chiar şi discuţiile duhovniceşti mă obosesc, în schimb în rugăciune simt o mare odihnă.
   Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Îi fericesc câteodată pe cei care au trăit pe vremea lui Hristos, deoarece L-au privit şi L-au auzit pe Însuşi Hristos şi au putut să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situaţie mai bună, deoarece aceia nu puteau să se folosească mult de Hristos [stând lângă El], însă noi, prin rugăciune, putem să vorbim continuu cu El.

Paisie Aghioritul, cel iubitor de Hristos

O citadelă sub asediu: familia creştină

4 octombrie 2012, Nova TV Braşov

părintele Calistrat răspunde...

 

Părintele Calistrat Chifan este preot slujitor şi duhovnic în cadrul Mănăstirii Vlădiceni din Iaşi.

"Pe oamenii bucuriei se clădește nădejdea” , Părintele Teofan

- Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este așa de uşor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simţiţi tremurul lumii în mânăstire?
- Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Şi părintele Sofronie i-a spus: "Câ­teo­dată reu­şesc să uit lumea, pierd legă­tura fizică, şi când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar şi trupul.” Şi părintele Siluan i-a spus: "Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, da­că trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimţim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe ni­meni luni de zile şi să nu avem nici un mij­loc de informare. Ecou­rile zbate­rii continue a lu­mii, care aleargă fără ţintă, fără să-şi tragă sufletul, ajung şi la noi. Şi, într-o anumită măsură, ne şi influenţează. Cu toţii ne plân­gem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reuşim să împli­nim în adâncurile vieţii noastre ceva temeinic.

  - De ce credeţi că se întâm­plă aşa?

- Pentru că trăim pe orizon­tal, nu pe vertical. Sunt două di­men­siuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câştig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie şi mai mare linişte, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi di­men­siunea verticală, pentru că ar tre­bui să poşi să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuşi. Suntem învăţaţi de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înşine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în maşină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, sun­tem asal­taţi de stimuli şi clişee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem "conectaţi” - de fapt, deco­nectaţi de la interiorul nostru şi, în mare măsură, de la viaţa adevărată. Tot timpul avem în viaţa noastră un fond sonor, care produce o ieşire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Do­rotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei şi vezi cum reacţio­nează. Dacă acum te las fără telefon mobil, fără com­puter şi internet, fără o carte, într-o cameră absolut goa­lă, să vezi ce faci tu cu tine însuţi. Să faci experi­enţa aceasta de rupere de anexele care îţi scot sufletul în afară şi care îţi subţiază, de la puterea de concen­trare, până la puterea sufletească şi la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai aşa o vreme şi să-ţi regăseşti viaţa lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi şi te vei comporta.

 - Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul şi internetul ne dictează un alt stil de viaţă: trăim mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecinţele?
- Cum spuneam, tendinţa aceasta de ieşire din noi nu e nouă. Sfinţii Părinţi ai Bise­ricii spun că e o boală care se numeşte "înstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. Şi suntem în cădere "liberă” - pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric şi mai mare. Această degradare a fiinţei umane este pricinuită de mai mulţi factori: de la educaţia greşită, până la lipsa de pastoraţie serioasă.

- Înstrăinaţi de Dumnezeu erau oamenii şi acum 2000 de ani. De aceea a şi venit Mântuitorul, ca să ne poată aduce acasă. Totuşi, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptă duhovnicească şi mai multă putere spirituală. Am primit învăţătura de credinţă şi slujbele, martirii şi sfinţii, spovedania şi împărtăşania... De ce căderea ne este şi mai mare?
- Pentru că şi ispitele sunt mai mari, frate dragă. Şi mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, în condiţiile astea nu poate fi decât mai rău. Aş zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar că va veni sfârşitul acestei lumi. Moştenim o fire din ce în ce mai stricată, din genera­ţie în ge­neraţie. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se măreşte prin ros­togoli­rea, generaţie după gene­raţie, prin păcate. Şi e firesc ca omul modern să fie mai păcă­tos. Nu ne dăm seama de asta, de­cât când vedem în copiii noştri ce de­gradare le-am transmis. Un exem­plu dintre cele mai banale. Când am ajuns la oraş, am fost foarte mirat să văd că sunt copii care li se adresează părinţilor cu "tu”, pentru că eu fusesem edu­cat să-i apelez numai cu "dum­neata”. Ei, şi acum, copiii care se adresau cu "tu” au copii la rân­dul lor, iar aceştia li se adresează cu "bă”. Mâi­ne ce va deveni acest "bă”?

- Dar nu e totul pierdut. Cel puţin la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri şi mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?
- Într-un bloc de zece etaje din București trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, o biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat orto­docşi. Câte biserici se ridică? Par multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că şi viaţa care se înfiripă în multe dintre parohii nu este o viaţă parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, în acest sens, viaţa părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce a făcut din parohia de la Bariera Vergului.

 - Sunteţi un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?
-  Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea Vatoped, şi care m-a marcat. Şi anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate gene­raţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi atenţia unui tânăr că e în eroare, îţi va răspunde: "Şi ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieţii lor. Este o consecinţă a înstrăi­nării noastre de Dumnezeu. Omul nu ştie nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens.

Dacă tu nu ştii pentru ce trăieşti, cum să-ţi întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt? Cum să te bucuri de viaţă?... Durerea acestei absenţe a rostului poate fi conştientizată sau nu, expri­mată sau nu. Dar cu toţii suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scurşi de viaţă, mohorâţi, ca drogaţii care s-au îmbâcsit de substanţe care să le excite simţirile sufleteşti şi trupeşti şi după aceea se pră­buşesc într-o gaură neagră, fără speranţă. Unii cer ajutor, alţii nu ştiu cui să-l ceară, alţii refuză, se închid în ei înşişi sau se lasă pradă exceselor care le dau senzaţia că trăiesc - în consum de droguri, de porno­grafie sau în second life, în reţelele sociale... Sunt cu totul ieşiţi din ei înşişi şi nu-şi mai trăiesc, de fapt, pro­pria viaţă. Asta înseamnă foarte multă suferinţă.

- Ce faceţi, ca duhovnic, să le arătaţi drumul bun?
- Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care îşi doresc să fie convinşi de ceva. Asta este una din experienţele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncă titanică, cu suflete care nu-şi doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, în primul rând, ca loc în care omul se vindecă şi pe urmă se îndumnezeieşte. Ca să devenim asemeni lui Dumnezeu, aşa cum sun­tem chemaţi, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cum ne arată Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte puţin pe omul care nu vrea să renunţe la patimi. Câteodată, oamenii nici nu conşien­ti­zează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt şi că au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preoţii, suntem datori să oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiţie, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va po­trivi, ce va putea. Ca şi Mântuitorul care vine cu trupul şi sângele lui, iar omul dacă vrea le primeşte, dacă nu, nu. Din păcate, marea majoritate a noastră, a preoţilor, nu ne facem datoria aşa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social? Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăişuri. Unul bun, care poate să taie lanţurile cu care dracul îl trage pe om în afara Bisericii şi îl face să se simtă "bine” şi relativ împlinit. Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protes­tant. Se pot face însă altele. De pil­dă, un centru cultural. Avemșşi noi unul în proiect, pe lân­gă mânăs­tire, dar numai neputinţele noastre şi lipsa de ajutor din afară ne-au îm­pie­dicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultu­ral, nu mă refer la unul strict orto­dox, ci la unul care să-i înveţe pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile, să-i în­ve­ţe să fie oameni. Pe urmă, ar ­tre­bui să facem tot felul de activităţi care să-i pună împreună pe fetele şi băieţii din biserică. Tine­rii noştri nu se mai cunosc în bise­rică, ci în cu totul alte medii, şi asta se traduce îndeobşte în tot felul de neînţelegeri şi ne­împliniri, atunci când formea­ză cu­pluri. Mi-aduc aminte că pă­rin­tele Emilianos, sta­re­ţul mânăs­tirii Si­mon Petras din Grecia şi duhovni­cul mânăstirii de maici de la Ormi­lia, a îngăduit ca tine­rele şi tinerii să meargă împre­ună în tabere mânăsti­reşti, nu pentru desfrâu, ci pentru a învăţa să fie împreună. La vremea aceea, duhovnicii mai tra­diţionalişti s-au arătat indig­naţi de o asemenea iniţiativă. Iar părintele Emilianos le-a răspuns că cel mai "rău” lucru care se poate în­tâm­pla este ca tinerii aceia să se că­să­torească, altceva nimic (râ­de). "Iro­nia sorţii” face ca marea lor ma­jori­tate să fie astăzi membri ai obşti­lor de la Simon Petras şi Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în bise­rică, pentru că nu avem activităţi să-i punem îm­pre­u­nă, să comunice şi să dobân­deas­că valorile funda­men­tale ale vieţiişși o perspectivă creştin-orto­doxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? Şi încă o pro­blemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de edu­caţie, până la petre­cerea timpului liber, de la presă la cultură, este in­signifiant prin com­pa­raţie cu ce oferă restul societăţii unui om în for­mare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.
Ca părinte, sunt obligat să-i dau co­pilului tot ce pot eu mai bun şi, cândva, acea sămân­ţă bună va înflori. Domnul nu a spus că toate neamu­rile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce sămânţa la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evan­ghe­lia. Câţi din toţi cei care au auzit Cu­vântul îl vor asculta şi-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.

- Părinte, aţi atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a şters. De unde vă vine această putere? Cumva de la acei, câţi vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?

- Şi de la ei. Dragostea cu care sun­tem înconjuraţi este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le dă din când în când, în ciuda nevred­niciei noas­tre. Când am venit aici, la mânăstire, la înce­put trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care venea să-l lu­creze de la câţi­va kilometri depărtare, de unde lo­cuia, pe jos. Era un om trăit greu, muncit mult, ca ţăranul ro­mân veri­tabil. Dar avea mereu o bu­cu­rie pe faţă. Într-o zi, a venit la mâ­năstire, şi-a deschis de­saga şi a scos un boţ de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Era mâncarea ei, de la care se înfrânase, deşi fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim şi a consi­derat că avem mai multă ne­voie de boţul acela de mămă­ligă cu brânză. Omul ăsta este emblema poporului român, care şi-a rupt întot­dea­una de la gură pentru cel mai în nevoie. Ăştia sunt oamenii care ne dau speranţă şi pe care se întemeiază binele pen­tru ge­neraţiile care vin. Pe oamenii bucuriei se clă­deşte nă­dej­­dea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, şi nu sunt numai bătrâni, sunt şi tineri, care fie au avut parte de o educa­ţie sănătoasă, fie Dom­nul a găsit în sufletul lor o fantă prin care a putut să-şi strecoare iubirea Lui şi minunata Lui chemare către o viaţă nouă.

- Sunteţi o mânăstire care se im­plică social, din dragoste pentru se­meni. Simţiţi că dragostea sfinţiilor voas­tre este primită?
- Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca şi pentru fiecare om care vrea să-I slujească, să aibă par­te şi de multe mângâieri, dar şi de multe împotriviri. Când apuci pe calea Dom­nu­lui, mergi împotriva curentului, şi atunci e normal să fii lovit. Aşa a fost în­tot­deauna. Alţii ne primesc dragostea şi ne îmbrăţişează, alţii ne răstălmăcesc şi ne judecă. Toate le ducem cu bucu­rie.

La Mânăstirea Nera (com. Sasca Montană, 327330, jud. Caraş-Severin) se poate ajunge pe DN 57 Oraviţa, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Ma­covişte-Sasca Montană (NULL km) și, în fine, pe un drum forestier de 2 km.  Sursa

Înălţimile libertăţii în Hristos

Emisiunea "Dialogurile credinţei" din 24 mai 2012 - TV Nova Braşov

Invitat: Protos. Policarp Stoian

Pr.Dumitru Stăniloae - gânduri...

învăţătura unui călugăr...

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugar ortodox de 85 de ani....

L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el. Eu, omul, nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac - mă rog împreuna cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele Lui, că atunci şi El este cu noi. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie. La sfârşit simt cum omul este mai uşor, mai senin. Eu nu trebuie să ştiu ce greutate purta el, Dumnezeu ştie, îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toata inima mea. Deci totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu. Uneori îi ţin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creştetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori ştiu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.

L-am întrebat de ce într-o mulţime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns : Atât timp cât îl priveşti pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o să şi găseşti motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum îl priveşti tu pe Dumnezeu. Dacă ai credinţa nestrămutată că El este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi Dumnezeu. Ca să te rogi cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta o să găseşti liniştea. Acolo te aşteaptă Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide şi prin gândurile tale îi lasă pe El să se manifeste în tine, sau tot mintea este cea care te împiedică. Mintea ţese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei tesătură. Dacă laşi iubirea din inima ta să îţi scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumina: Te lupţi să ajungi mai aproape de Dumnezeu când ai o teamă în tine, o nelinişte, o îndoială în ceea ce priveşte relaţia ta cu Dumnezeu. Atunci întotdeauna găseşti că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă ceva...şi acel ceva o să îţi aducă apropierea, şi cauţi şi cauţi neîncetat. Dar dacă te opreşti din zbucium, din frământare, din căutare, îţi dai voie să îl descoperi în tine. Poţi trăi o întreagă viaţa preocupat să îl cauţi în afara ta, dar nu cauţi unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor, şi acela e modul în care o reflectă.

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de oboseală şi nu numai aceasta, în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jur care liniştea mulţimea. Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi oboseşti, şi este şi normal pentru că mergi contra curentului. Iubirea este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva.

Şi m-a întrebat: "ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci te deschideai prin inimă. Oboseşti când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă, mintea îşi caută liniştea. Deci lupta nu este între noi şi cei din jur, sau întâmplările din viaţă, ci este între noi şi noi, acea luptă interioară este cea care epuizează.

L-am întrebat cum poţi să ieşi din această zbatere, pendulare: Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că te afunzi şi mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se întâmplă de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după Dumnezeu, stai liniştită şi lasă-L să se exprime prin tine.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace şi mi-a spus că s-a rugat către Dumnezeu să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur. Dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi îndeplinită, s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit nici un moment şi rugămintea sa către Domnul era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Aceasta considera ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogaţia inimii.

Mi-a spus că este foarte important să ascult tăcerea. Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe Dumnezeu în tăcerea mea.

Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt, şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, dacă este lipsit de lumina sufletului tău, va trece într-un cotlon al minţii, şi mintea va uita. Dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.

Mi-a explicat: când faci ceva cu toata inima, laşi puterea Sfântului Duh să coboare prin tine.