anastasia teodosie: Feodor Mihailovici Dostoievski

Feodor Mihailovici Dostoievski 30 octombrie 1821 (S.N. 11 noiembrie) – 28 ianuarie 1881 (S.N. 9 februarie) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruşi, ale cărui opere au avut un efect profund şi de durată asupra ficţiunii din secolul al XX-lea. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conştiinţă extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane şi analiza politicii sociale şi spirituale a societăţii din Rusia epocii sale. Multe dintre operele sale au fost profetice şi el a fost un precursor al unor idei moderne. Se spune despre el că este părintele existențialismului, în special în Însemnări din subterană, volum descris de Walter Kaufmann drept „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.

Influenţa lui Dostoevski a fost uriaşă, practic nu există romancier important din secolul al XX-lea, de la Herman Hesse la Marcel Proust, William Faulkner, Albert Camus, Franz Kafka, Henry Miller, Yukio Mishima, Gabriel García Márquez,Vladimir Nabokov, Henry James, Joseph Conrad si chiar D.H. Lawrence, asupra cărora Dostoievski să nu-şi fi exercitat influenţa.

La noi, romanele lui Mircea Eliade (Huliganii) sau Nicolae Breban (Animale bolnave) poartă şi ele urma acestei influenţe.

Romancierul american Ernest Hemingway l-a citat pe Dostoevski drept sursă de influenţă majoră în autobiografia sa.

În mod esenţial un scriitor mitic, Dostoevski a creat un opus de opere de o imensă putere hipnotică, având următoarele trăsături:

# scene dramatizate (conclavuri) în care personajele, într-o atmosferă fierbinte sau scandaloasă, se angajează în dialoguri socratice à la Russe;

# căutarea lui Dumnezeu, problema Răului

# suferinţele celor inocenți.

Tipologia personajelor sale e una extrem de simplă: creţtini umili (prinţul Mîşkin, Sonia Marmeladova, Alioşa Karamazov), nihilişti autodistructivi (Svidrigailov, Smerdiakov, Stavrogin), cinici (Feodor Karamazov), intelectuali rebeli (Raskolnikov, Ivan Karamazov); personajele sale acţionează sub impulsul unor idei şi nu al unor instincte deşi, în anumite cazuri, şi acestea pot juca un rol semnificativ.

Romanele lui Dostoevski sunt comprimate în timp (acţiunea durează doar câteva zile) şi acest procedeu îl ajută pe autor să scape de una din trăsăturile importante ale prozei realiste, de coroziunea vieţii umane în timp.

Personajele sale sunt de fapt niste traduceri ale unor idei spirituale şi ies din acest motiv în afara timpului, sunt atemporale.

Alte teme care reapar obsedant sunt: suicidul, mândria rănită, colapsul valorilor familiei, regenerarea spirituală cu ajutorul suferinţei (cel mai important motiv), respingerea culturii vestice şi afirmarea valorilor ortodoxiei ruse şi ţarismului.

Dostoevski nu este interesat de o "unică viziune" , ci prezintă situaţia sub forma unei suite de unghiuri foarte diferite. Din acest motiv romanele sale sunt extrem de dramatice, sunt romane de idei, în care punctele de vedere conflictuale şi personajele se dezvoltă adesea într-un crescendo insuportabil.

Opera: