Şi alţi 2 ani...

... de când părintele nostru drag, Arsenie Papacioc, a trecut la Domnul. Veşnică pomenire!

foto: Victor Roncea

Şi ne-au rămas învăţături şi experienţe succint povestite...

- Ce este rugăciunea, părinte?
- Rugăciunea este, de fapt, totul. Rugăciunea... Inima ta în inima lui Dumnezeu! Educaţia aceasta a prezenţei inimii tale în inima lui Dumnezeu... Indiferent ce vorbeşti, rugaciunea este o tăcere adâncă şi o stare dincolo de închipuirea omenească. O vorbire cu Dumnezeu, dar nu cu vorbe omeneşti. Ne depăşeşte cu totul... Rugăciunea este necesară, rugăciunea este viaţa noastră...

Cel mai important lucru este să nu pierdem timpul!

Dacă am ajunge la sensibilitate, ne-am da seama de câte ne-a păzit Dumnezeu să nu murim...

 Aici greşim... că nu ai ce ai, ci ai ce dai. Şi... nu să dai ce ai, ci să dai ceea ce eşti.

Omule, dacă ţi-ai cunoaşte valoarea! ........

Mulţumim Domnului pentru astfel de duhovnici! Să ne-ajute pe toţi să lucrăm cuvintele lăsate nouă! 

Doamne ajută!

Cu Sfinţii odihneşte Doamne....

pr. Iustin, ianuarie 2007

 (iunie 16, 2013)

   La ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămîni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit.

   Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă la 10 Februarie 1919, s-a închinoviat la Mănăstirea Durău în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948-1964, iar între anii 1966-1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu (jud. Neamţ), iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa (jud. Neamţ). În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă (de călugări), iar din anul 1999 a început construirea Mănăstirii Paltin (de maici).

   De la sfîrşitul lunii Martie a.c. cancerul de stomac pe care îl purta în taină de cîţiva ani de zile a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

sursa 

Ioan Ianolide

24 ianuarie 1921 - 5 februarie 1986

O reîntâlnire după 20 de ani...

  







  'Prin anii ’80 îmi făceam stagiul stagiul militar în Bucureşti, la Miliţie. Era în preajma zilei de 23 august, când toate detaşamentele de soldaţi, miliţieni şi securişti erau mobilizate pentru supravegherea populaţiei. Eu eram tânăr şi neştiutor. Visam o carieră militară „în folosul patriei  şi al partidului”. Încercasem de câteva ori să intru la Academia Militară, dar nu am fost primit. În schimb nu pierdeam nici un prilej pentru a-mi dovedi devotamentul pentru binele ţării şi al conducerii sale...
  Îmi amintesc că în acele zile am avut de îndeplinit o misiune mai neobişnuită, însoţindu-i pe superiorii noştri prin blocurile din Bucureşti, la anumite adrese bine stabilite dinainte. Miliţienii mergeau înaintea noastră, băteau cu putere la diferite uşi şi ameninţau: 'Banditule, să sta să stai în casă!' În urmă, noi, nişte copii de 19-20 de ani, repetam gesturile şi cuvintele lor. Înţelegeam că aveam de cuminţit nişte criminali periculoşi care primejduiau liniştea şi bucuria măreţei zile de 23 august. Nu ştiam cine erau acei „criminali”... Însă după ce am bătut în faţa unei uşi şi am rostit ameniţarea: Banditule, stai în casă!, s-a petrecut un lucru neaşteptat. Uşa s-a deschis şi un domn în vârstă, cu părul cărunt, îngrijit pieptănat şi mustaţă argintată a ieşit în prag. M-a privit  cu un zâmbet straniu şi a făcut asupra mea semnul crucii. M-a binecuvântat. Apoi, cu aceeaşidiscreţie a închis uşa la loc. În acea clipă s-a produs un scurt circuit, întreg sistemul comunist cu toată aparenta lui indestructibilitate s-a destrămat ca fumul. Însă uşa s-a închis, iar eu am rămas dincolo, adică în lumea comunistă.

  Au trecut de atunci mai bine de 20 de ani... Multe s-au mai întâmplat, cu mila lui Dumnezeu. Acum sunt de câţiva ani la Mănăstirea Sfântului Sava. Rânduiala locului este liniştirea şi rugăciunea... Slujbele de toată noaptea, boabele de metanii, arşiţa pustiului...

   Din vreme în vreme soseşte din ţară câte o carte. Ajung astfel să citesc „Întoarcerea la Hristos”... O bucurie luminoasă şi tristă îmi inundă sufletul...
 Apoi, într-o noapte, oglinzile se sparg... O amintire veche răbufneşte din adânc: Banditule, să stai în casă! Deschid cartea şi privesc fotografiile, cutremurat... El este! Dintr-una din poze, ochii lui Ioan Ianolide mă privesc cu acelaşi zâmbet ca acum 20 de ani.
 Înţeleg că binecuvântarea lui m-a însoţit până acum. Şi-I mulţumesc Domnului pentru aceasta...'

in memoriam PF Pavle

Întreaga Serbia l-a iubit mult pe acest mare Sfânt, un Patriarh al smereniei, modestiei şi fineţii, blândeţii şi rafinamentului. Singurul Patriarh din lume care mergea cu troleul şi pe jos. A trecut la Domnul pe 15 noiembrie 2009. 

Dumnezeu sa-l ierte!

UpDate

Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.

Este greu să vorbesc despre slujirea mea la Patriarhul Pavle fără să sune că mă laud. Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie. Oricum era un om foarte simplu, oricine putea să-l vadă mergând prin Belgrad sau mergând cu tramvaiul. Cel care mergea cu el devenea indignat: Preafericite, aveţi o maşină! Însă oricând era posibil, el folosea transportul public.

19 ani am fost intendent al patriarhului Pavle, până în ultima zi. În timpul primatului său, am avut diferite funcţii: prefesor de drept la Facultatea de Teologie din Belgrad, profesor de omiletică şi de rusă la Seminar, pentru 9 ani am fost responsabil la Biblioteca Patriarhală, 10 ani am fost secretar la Curţii Eclesiastice (…).

Patriarhul nu mi-a dat imediat binecuvântarea pentru preoţie. Am fost diacon timp de 14 ani, ceea ce era normal la el. Nu era niciodată grăbit în ceea ce priveşte hirotonia. Aştepta timpul potrivit pentru orice persoană.

Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun, doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.

Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie.

El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă care veneau şi-l trăgeau de mânecă până la preşedinţii diferitelor naţiuni.

Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.

Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn. Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.

Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă : „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.

Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.

Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia. Unde îi sunt veşmintele? au zis ei. Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala Hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.

Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.

Predica în fiecare zi. Multe dintre predicile sale au fost transcrise şi publicate.

Îşi dedica mult timp consilierii. O zi de lucru a patriarhului era aşa: Liturghie, ceai, şi apoi primirea vizitatorilor. El era un călugăr, însă nu avea o viaţă monahală reclusă: nu se închidea niciodată, ci căuta să ajungă la toţi, să-i primească pe toţi care veneau la el. Voia ca oamenii să vină şi să vorbească cu el. Pe unii doar îi asculta, altora le dădea sfaturi.

După slujba de seară, primea diferite credincioase, care veneau să-i ceară sfat. Unele femei îi arătau că aveau contacte cu lumea cerească. Una dintre ele a spus că a avut o vedenie cu Sfânta Parascheva (de la Iaşi) şi i-a spus ceva special. Patriarhul i-a răspuns: „Nu ştiu ce să-ţi spun. Sunt patriarh însă mie nu mi s-a arătat”. Patriarhul a dat de înţeles că niciun om nu trebuie să se socotească vrednic de asemenea vedenii, ci să se comporte ca o persoană normală.

Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.

Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşciugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat.

Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş, şi trebuie să fim atenţi”.

Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.

Timpul va vorbi că a fost un om extraordinar pentru vremea sa. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor. Sperăm că Domnul îl va face sfânt, însă e prea devreme să vorbim despre asta. Deocamdată observăm atent ce se întâmplă la mormântul lui. Deja multe vindecări au avut loc aici.

(mărturia Părintelui Luka Hovakovici)

Regina Maria a României

29 octombrie 1875- 18 iulie 1938

regina soldat şi diplomat, artistă şi colecţionară de artă

mircea vulcănescu ... 60 de ani...

 

 3 martie 1904 - 28 octombrie 1954

  "Nu suntem un neam bogat. Neam de păstori şi de plugari, toată bogăţia ne-a fost rodul pământului acestuia şi al dobitoacelor de pe el. Grâul l-am semănat primăvara, în tot anul, bun sau rău, ca pe o leturghie. Şi oile le-am muls ca pe sfinte. Şi vacile le-am privegheat ca pe o arcă a legământului nostru cu glia. Scrisoarea noastră a fost ,,brazdă trasă cu fierul plugului’’ şi graiul nostru a fost îndemnul pentru boi ori cântecul – pentru oi – din fluier. Copacii din pădure i-am doborât ca la joc, când i-am putut doborî de alţii! Sarea am scos-o din pământ cu trudă. Şi tot cu trudă ne-au scos alţii aurul şi păcura dintr-însul.

   Gândul că suntem un neam bogat e bine să ni-l îndepărtăm din minte, dacă vrem să rămânem într-adevăr. Neam sărac în ţară bogată am fost totdeauna şi nicicând la bunul altuia n-am râvnit; iar când a fost să ne apărăm, nu ne-am apărat, cu pământul, decât nevoile şi sărăcia.

   Dar se vede că ,,sărăcia’’ asta tot era şi ea un fel de bogăţie, de vreme ce veacuri întregi ea a fost necontenit prilej de ispită altora.

  Nu suntem, într-adevăr, nici un neam fericit aşezat, la adăpostul oricăror năzuinţe cutezătoare. Trăind la răspântia a două lumi, în calea firească a năvălirilor din răsărit înspre apus, cât ne uităm la povestea neamului nostru, tot de trei, patru ori călcat, îi vedem pământul la tot veacul. Măr de ceartă între patru împărăţii, pământul acesta a suferit, rând pe rând, revărsarea şi apoi retragerea puhoaielor omeneşti din răsărit şi din apus, din miazăzi şi din miazănoapte. Aşa a fost scrisul lui. Fiecare a venit, a jefuit rodul muncii noastre, a pârjolit şi s-a dus. Şi-n urma lor a trebuit să refacem iarăşi de la capăt, necontenit de la capăt, cam de trei, patru ori pe veac sau o dată de fiece viaţă de om, iarăşi necontenit de la capăt, aşezămintele şi rostul nostru.

   Şi făceau domnitorii noştri, între aceste împărăţii, risipă de duh, de cutezări, de vitejii şi de umilinţe, doar de-or feri pământul ţării lor de năvăliri. Şi ori că aveau noroc şi se îndura Dumnezeu de noi – dacă e să credem bisericile clădite de ei, la tot pasul – fapt este că toate puhoaiele se-ntorceau  care dincotro veniseră. Şi viaţa se putea relua de la început.

Astfel se desfăşoară, în chip îndeobşte cunoscut, prea cunoscut, soarta nedezminţită a neamului nostru, de când este."

(Fragment din Opere, Dimensiunea românească a existenţei)

in memoriam

tatălui meu...

Cimitir uitat
sub rădăcina de măr-
palmele tatei.

sursa

un iconar de suflete...

7 octombrie 1912 - 14 septembrie 2002

 Sufletul rămâne o mare Taină

"Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu.

Ce-i lipseste oare?

Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet.

Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret.

Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.

Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie.

Căci, desi el există si în corp si în afară de corp - asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi.

El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24)."

 Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe

Prin cultură spre credinţă

28 iulie 1924 - 8 septembrie 1997

15 ANI DE LA TRECEREA LA DOMNUL A

PĂRINTELUI CONSTANTIN VOICESCU

  "Părintele nu vorbea niciodată la întîmplare şi nu urmărea succesul facil, imediat. Nu era un predicator “spumos”, stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de dulcegării şi preţiozităţi. Ştia foarte bine că predica nu este un scop în sine, o “artă pentru artă”, ci un mijloc de a-L propovădui pe Hristos şi Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu vorbea niciodată despre sine, ci despre învăţătura lui Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începînd totdeauna cu rugăciune, documentîndu-se serios şi notîndu-şi diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultură uriaşă, iar aceasta se reflectă pilduitor în toate predicile sale.

 

au trecut 5 ani...

                12 octombrie 1935

                                                                                6 septembrie 2007

  

   Luciano Pavarotti a debutat pe scena sălii de opera din Reggio Emilia, în 29 aprilie 1961, cu aria lui Rodolfo din "La Boema" de Puccini. 

#######

 Tenorul italian Salvatore Licitra,  

10 august 1968

 5 septembrie 2011

considerat "urmaşul lui Luciano Pavarotti" în Italia, a încetat din viaţă la fix 4 ani după moartea marelui artist. Născut la 10 august 1968 în Elveţia, din părinţi italieni, Salvatore Licitra a debutat pe scena Scalei din Milano în 1999, iar în 2002 l-a înlocuit pe Pavarotti, în Tosca, pe scena Operei Metropolitane din New York.

un vals al lui Schopenhauer , foarte frumos...

 

Toma Caragiu 

21 august 1925 - 4 martie 1977

unde sunt cei ce nu mai sunt?

Nichifor Crainic

Ion Nichifor Crainic

22 decembrie 1889 
20 august 1972










Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Centenar Nicolae Steinhardt

 

29 iulie 1912 - 30 martie 1989

 

sursă text