Guvernul USL, printr-o instituţie din subordinea directă a primului
ministru, Victor Viorel Ponta, cere unei autorităţi locale – Primăria
Târgu Ocna, prin adresa Nr. 600/8.11.2012, retragerea titlului de
cetăţean de onoare, acordat de către
Consiliul Local Târgu Ocna fostului deţinut politic Valeriu Gafencu, un
personaj cu totul aparte, considerat de către cei care au studiat
regimul totalitar din România drept una dintre cele mai emblematice
figuri ale istoriei întemniţaţilor politici din ţară şi nu numai. Prin
Hotărârea nr. 17 din data de 10.02.2009, Consiliul Local al orașului
Târgu Ocna, Județul Bacău, a acordat titlul de Cetățean de Onoare al
orașului Târgu Ocna, post mortem, lui Valeriu Gafencu, sfântul
închisorilor comuniste.
'Prin anii ’80 îmi făceam stagiul stagiul militar în Bucureşti, la
Miliţie. Era în preajma zilei de 23 august, când toate detaşamentele de
soldaţi, miliţieni şi securişti erau mobilizate pentru supravegherea
populaţiei. Eu eram tânăr şi neştiutor. Visam o carieră militară „în
folosul patriei şi al partidului”. Încercasem de câteva ori să intru la
Academia Militară, dar nu am fost primit. În schimb nu pierdeam nici un
prilej pentru a-mi dovedi devotamentul pentru binele ţării şi al
conducerii sale... Îmi amintesc că în acele zile am avut de
îndeplinit o misiune mai neobişnuită, însoţindu-i pe superiorii noştri
prin blocurile din Bucureşti, la anumite adrese bine stabilite dinainte.
Miliţienii mergeau înaintea noastră, băteau cu putere la diferite uşi
şi ameninţau: 'Banditule, să sta să stai în casă!' În urmă, noi, nişte
copii de 19-20 de ani, repetam gesturile şi cuvintele lor. Înţelegeam că
aveam de cuminţit nişte criminali periculoşi care primejduiau liniştea
şi bucuria măreţei zile de 23 august. Nu ştiam cine erau acei
„criminali”... Însă după ce am bătut în faţa unei uşi şi am rostit
ameniţarea: Banditule, stai în casă!, s-a petrecut un lucru neaşteptat.
Uşa s-a deschis şi un domn în vârstă, cu părul cărunt, îngrijit
pieptănat şi mustaţă argintată a ieşit în prag. M-a privit cu un zâmbet
straniu şi a făcut asupra mea semnul crucii. M-a binecuvântat. Apoi, cu
aceeaşidiscreţie a închis uşa la loc. În acea clipă s-a produs un
scurt circuit, întreg sistemul comunist cu toată aparenta lui
indestructibilitate s-a destrămat ca fumul. Însă uşa s-a închis, iar eu
am rămas dincolo, adică în lumea comunistă.
Au trecut de atunci mai
bine de 20 de ani... Multe s-au mai întâmplat, cu mila lui Dumnezeu.
Acum sunt de câţiva ani la Mănăstirea Sfântului Sava. Rânduiala locului
este liniştirea şi rugăciunea... Slujbele de toată noaptea, boabele de
metanii, arşiţa pustiului...
Din vreme în vreme soseşte din ţară câte
o carte. Ajung astfel să citesc „Întoarcerea la Hristos”... O bucurie
luminoasă şi tristă îmi inundă sufletul... Apoi, într-o noapte,
oglinzile se sparg... O amintire veche răbufneşte din adânc: Banditule,
să stai în casă! Deschid cartea şi privesc fotografiile, cutremurat...
El este! Dintr-una din poze, ochii lui Ioan Ianolide mă privesc cu
acelaşi zâmbet ca acum 20 de ani. Înţeleg că binecuvântarea lui m-a însoţit până acum. Şi-I mulţumesc Domnului pentru aceasta...'
Mişcarea „Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări,
profesori universitari, studenţi cu pregătire în filosofie, arte
frumoase, litere, muzică şi ştiinte exacte a fost, pentru Bucureştiul
anilor '40-'50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală,
aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările mântuitoare ale
credinţei.
ep. 1 Aprinderea Rugului
ep. 2 În ilegalitate
ep. 3 „Lotul Teodorescu Alex. şi alţii". Procesul.
ep. 4 Cuvântul lui Dumnezeu în puşcărie
ep. 5 O moarte martirică. Părintele Daniil Sandu Tudor
ep. 6 Duhovnicii Rugul Aprins
ep. 7 „Florile de foc" ale Rugului Aprins
Antimul şi "Rugul Aprins" au intrat în atenţia Securităţii încă din anul
1947, din cauza atitudinii protectoare şi ocrotitoare manifestată faţă
de refugiaţii ruşi, în general, şi faţă de Părintele Ioan Kulîghin, în
mod special. La aceasta se adauga şi temerea organelor represive în
legatură cu apropierea dintre Biserică şi intelectuali.
Actul de acuzare a lotului "Alexandru Teodorescu şi ceilalţi" consemna
faptul că Daniil Sandu Tudor si complicii săi au iniţiat o mişcare cu
caracter legionar numită "Rugul Aprins". La fel ca şi în 1955, acuzaţia
de "legionarism" este inventată de la un capăt la altul. Părintele
Daniil este ameninţat de acuzatorul său "Ai vrut să dai foc la comunism
cu Rugul (tău) Aprins".
Dacă ne gândim la semnificaţia Rugului Aprins dată grupului de cătra
călugărul Ioan cel Străin, semnificaţie cu rădăcini profunde în predania
isihastă a trăitorilor din Rusia, ne dăm seama care a fost temeiul
rezistenţei celor închişi în temniţele exterminatoare ca cele de la Aiud
sau Piteşti.
Din vremea călătoriei în Sfântul Munte, Sandu Tudor avea convingerea că
neamul său poate fi salvat printr-o transformare duhovnicească profundă,
prin trăirea credinţei şi a rugăciunii, prin refacerea legăturii între
om şi Dumnezeu. Ieroschimonahul Daniil moare, se pare, în noaptea de
17 noiembrie 1960 în spitalul penitenciarului Aiud, arzându-se orice
urma înapoia lui.
Rugul Aprins a aşezat destinele trăitorilor săi sub semnul vocaţiei
monahale. Ne gândim la marii convertiţi: Sandu Tudor, devenit
ieroschimonah, Andrei Scrima, devenit Arhimandrit, dar şi la părinţii
slujitori în monahism, pentru care experienţa Rugului Aprins a fost o
bogăţie în plus. Arhimandrit Benedict Ghiuş, Arhimandrit Sofian Boghiu,
Protosinghel Petroniu Tănase, Arhimandrit Arsenie Papacioc, Î.P.S.
Antonie Plămădeală, Părintele Roman Braga. Pentru toţi aceştia, Rugul
Aprins era o manifestare firească a năzuinţelor spirituale şi ale celei
mai de seamă preocupări activităţi monahale, rugăciunea.
Intelectualii grupului de la Antim aveau o formaţie culturală dobândită
la mijlocul perioadei interbelice, formaţie bazată fundamental pe
aşa-numita presimţire a tradiţiei ortodoxe, trăită în credinţă şi
deschisă totodată universalităţii culturii. Ei au creat o nouă tendinţă
culturală plecând de la propriile căutări şi manifestări umane şi
intelectuale. Încheiem serialul dedicat Grupului de la Antim cu acest episod dedicat „Florilor de foc" ale Rugului Aprins.
Întreaga Serbia l-a iubit mult pe acest mare Sfânt, un Patriarh al
smereniei, modestiei şi fineţii, blândeţii şi rafinamentului. Singurul Patriarh din lume care mergea cu troleul şi pe jos. A trecut la Domnul pe 15 noiembrie 2009.
Dumnezeu sa-l ierte!
UpDate
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.
Este greu să vorbesc despre slujirea mea la Patriarhul Pavle fără să sune că mă laud. Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie. Oricum era un om foarte simplu, oricine putea să-l vadă mergând prin Belgrad sau mergând cu tramvaiul. Cel care mergea cu el devenea indignat: Preafericite, aveţi o maşină! Însă oricând era posibil, el folosea transportul public.
19 ani am fost intendent al patriarhului Pavle, până în ultima zi. În timpul primatului său, am avut diferite funcţii: prefesor de drept la Facultatea de Teologie din Belgrad, profesor de omiletică şi de rusă la Seminar, pentru 9 ani am fost responsabil la Biblioteca Patriarhală, 10 ani am fost secretar la Curţii Eclesiastice (…).
Patriarhul nu mi-a dat imediat binecuvântarea pentru preoţie. Am fost diacon timp de 14 ani, ceea ce era normal la el. Nu era niciodată grăbit în ceea ce priveşte hirotonia. Aştepta timpul potrivit pentru orice persoană.
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun, doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.
Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie.
El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă care veneau şi-l trăgeau de mânecă până la preşedinţii diferitelor naţiuni.
Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.
Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn. Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.
Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă : „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.
Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.
Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia. Unde îi sunt veşmintele? au zis ei. Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala Hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.
Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.
Predica în fiecare zi. Multe dintre predicile sale au fost transcrise şi publicate.
Îşi dedica mult timp consilierii. O zi de lucru a patriarhului era aşa: Liturghie, ceai, şi apoi primirea vizitatorilor. El era un călugăr, însă nu avea o viaţă monahală reclusă: nu se închidea niciodată, ci căuta să ajungă la toţi, să-i primească pe toţi care veneau la el. Voia ca oamenii să vină şi să vorbească cu el. Pe unii doar îi asculta, altora le dădea sfaturi.
După slujba de seară, primea diferite credincioase, care veneau să-i ceară sfat. Unele femei îi arătau că aveau contacte cu lumea cerească. Una dintre ele a spus că a avut o vedenie cu Sfânta Parascheva (de la Iaşi) şi i-a spus ceva special. Patriarhul i-a răspuns: „Nu ştiu ce să-ţi spun. Sunt patriarh însă mie nu mi s-a arătat”. Patriarhul a dat de înţeles că niciun om nu trebuie să se socotească vrednic de asemenea vedenii, ci să se comporte ca o persoană normală.
Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.
Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşciugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat.
Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş, şi trebuie să fim atenţi”.
Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.
Timpul va vorbi că a fost un om extraordinar pentru vremea sa. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor. Sperăm că Domnul îl va face sfânt, însă e prea devreme să vorbim despre asta. Deocamdată observăm atent ce se întâmplă la mormântul lui. Deja multe vindecări au avut loc aici.
"Nu suntem un neam bogat. Neam de păstori şi de plugari, toată
bogăţia ne-a fost rodul pământului acestuia şi al dobitoacelor de pe el.
Grâul l-am semănat primăvara, în tot anul, bun sau rău, ca pe o
leturghie. Şi oile le-am muls ca pe sfinte. Şi vacile le-am privegheat
ca pe o arcă a legământului nostru cu glia. Scrisoarea noastră a fost
,,brazdă trasă cu fierul plugului’’ şi graiul nostru a fost îndemnul
pentru boi ori cântecul – pentru oi – din fluier. Copacii din pădure
i-am doborât ca la joc, când i-am putut doborî de alţii! Sarea am scos-o
din pământ cu trudă. Şi tot cu trudă ne-au scos alţii aurul şi păcura
dintr-însul.
Gândul că suntem un neam bogat e bine să ni-l îndepărtăm din
minte, dacă vrem să rămânem într-adevăr. Neam sărac în ţară bogată am
fost totdeauna şi nicicând la bunul altuia n-am râvnit; iar când a fost
să ne apărăm, nu ne-am apărat, cu pământul, decât nevoile şi sărăcia.
Dar se vede că ,,sărăcia’’ asta tot era şi ea un fel de bogăţie,
de vreme ce veacuri întregi ea a fost necontenit prilej de ispită
altora.
Nu suntem, într-adevăr, nici un neam fericit aşezat, la
adăpostul oricăror năzuinţe cutezătoare. Trăind la răspântia a două
lumi, în calea firească a năvălirilor din răsărit înspre apus, cât ne
uităm la povestea neamului nostru, tot de trei, patru ori călcat, îi
vedem pământul la tot veacul. Măr de ceartă între patru împărăţii,
pământul acesta a suferit, rând pe rând, revărsarea şi apoi retragerea
puhoaielor omeneşti din răsărit şi din apus, din miazăzi şi din
miazănoapte. Aşa a fost scrisul lui. Fiecare a venit, a jefuit rodul
muncii noastre, a pârjolit şi s-a dus. Şi-n urma lor a trebuit să
refacem iarăşi de la capăt, necontenit de la capăt, cam de trei, patru
ori pe veac sau o dată de fiece viaţă de om, iarăşi necontenit de la
capăt, aşezămintele şi rostul nostru.
Şi făceau domnitorii noştri, între aceste împărăţii, risipă de
duh, de cutezări, de vitejii şi de umilinţe, doar de-or feri pământul
ţării lor de năvăliri. Şi ori că aveau noroc şi se îndura Dumnezeu de
noi – dacă e să credem bisericile clădite de ei, la tot pasul – fapt
este că toate puhoaiele se-ntorceau care dincotro veniseră. Şi viaţa se
putea relua de la început.
Astfel se desfăşoară, în chip îndeobşte cunoscut, prea cunoscut, soarta nedezminţită a neamului nostru, de când este."
(Fragment din Opere, Dimensiunea românească a existenţei)
- Numele: Mircea Vintilă
- Data şi locul nasterii: 23 martie 1949, Bucureşti
- Starea civila: necăsătorit
- Studiile si cariera:
- A urmat Şcoala de Muzică, a terminat liceul „Gheorghe Lazăr" din
Bucureşti şi a absolvit Institutul de Construcţii in anul 1974.
- A debutat la Casa de Cultura a Studenţilor „Grigore Preoteasa" şi, la începutul carierei, a cântat alaturi de Mircea Florian, Doru Stănculescu
sau Marcela Saftiuc la primul festival studentesc de folk din anul
1971, la clubul „303" al Politehnicii bucureştene, la clubul
Universitas, la „Preoteasa" şi în Cenaclul Flacăra.
- Primului disc, „Pământul deocamdată - Mielul", lansat în anul 1974,
i-au urmat încă opt materiale discografice, ce reunesc o mulţime de
poezii, poeme şi poveşti, puse pe acorduri fine de chitară.
- în 1992, formează, alături de Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici, grupul Pasărea Colibri.
- Locuieşte în Bucureşti.
