vreme trece... vreme vine...

Lacrimi…

În Copilărie

o auzeam pe Mama

rugându-se:

„ Doamne, dă-mi lacrimi

de-ajuns !”

Tata era plecat, departe în Munţi,

noi,

în jurul aceluiaşi plâns,

dezbrăcaţi şi desculţi.

Risipiţi, ca un fum,

au trecut anii,

cei tulburi 

şi grei.

Mai aud şi acum

Rugăciunea din sufletul ei...

 

Mă voi duce şi eu…

Timpul din mine nu mai are răbdare,

e ca o pasăre în colivie.

Mă voi duce şi eu,

ca fiecare,

clipa aceea

nimeni n-o ştie...

Tot mai aproape de murmurul Mării,

tot mai departe

de umbra mea sunt,

mă voi duce

şi eu,

ca lumina înserării

prin clepsidra acestui cuvânt!

Clipa aceea, când vine,

când pleacă,

nimeni n-o ştie,

creştin ori ateu-

lumea aceasta nu-i mai săracă

nici mai bogată

cu numele

meu...

Nicolae Nicoară-Horia
sursa