vreme trece... vreme vine...

Lacrimi…
În Copilărie
o auzeam pe Mama
rugându-se:
 Doamne, dă-mi lacrimi
de-ajuns !
Tata era plecat, departe în Munţi,
noi,
în jurul aceluiaşi plâns,
dezbrăcaţi şi desculţi.
Risipiţi, ca un fum,
au trecut anii,
cei tulburi 
şi grei.
Mai aud şi acum
Rugăciunea din sufletul ei...

 
Mă voi duce şi eu…
Timpul din mine nu mai are răbdare,
e ca o pasăre în colivie.
Mă voi duce şi eu,
ca fiecare,
clipa aceea
nimeni n-o ştie...
Tot mai aproape de murmurul Mării,
tot mai departe
de umbra mea sunt,
mă voi duce
şi eu,
ca lumina înserării
prin clepsidra acestui cuvânt!
Clipa aceea, când vine,
când pleacă,
nimeni n-o ştie,
creştin ori ateu-
lumea aceasta nu-i mai săracă
nici mai bogată
cu numele
meu...
Nicolae Nicoară-Horia
sursa 

2 comentarii: