Trăirea vieţii Bisericii ne poartă (aş spune chiar ne sălăşluieşte) în
proximitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu este o metaforă, ci un fapt de
viaţă cât se poate de concret. Există o simţire lăuntrică crescândă până
la convingerea lăuntrică cea mai profundă privind recunoaşterea lui
Dumnezeu în sufletul tău: pur şi simplu ştii că este El, Îl recunoşti.
Iar cu El în suflet, simţi cum se instalează treptat în tine, în pofida
propriilor neputinţe şi căderi pe care le doreşti vindecate, o demnitate
care nu vine de la om şi care te realizează personal aşa cum nici o
funcţie sau titlu din această lume nu ar putea-o face. Cât de frumos, şi
în acelaşi timp de realist vedea Olivier Clément sfinţenia cea care
creşte pe rănile cicatrizate ale păcatelor!
Atunci când resimt în suflet restaurarea propriei persoane, şi deci
demnitatea pe care Dumnezeu o aşază în persoana mea, mă simt purtat
către împlinire. Mă bucur deopotrivă ca cel de lângă mine să intuiască
frumuseţea şi primăvara care răsar tainic în sufletul meu, mai uşor de
sesizat după momentul spovedaniei sau al participării la sfânta
liturghie, dar nu e obligatoriu ca toţi să aibă ochi pentru ele. Ele
rămân întrucâtva taina cea dintre mine şi Dumnezeu. Se manifestă însă
prin modul în care îmi vine, la modul cel mai concret, pe stradă, în autobuz, la servici, să mă raportez şi să interacţionez cu
ceilalţi. A fi creştin nu înseamnă nicidecum a fi purtător de etichetă,
ci a fi un lucrător al Duhului pe care Dumnezeu îl aşază în noi prin
dumnezeiasca liturghie la care particip sistematic spre continua-mi
reîmprospătare şi regenerare. A fi creştin înseamnă a te purta întru
Duhul lui Dumnezeu, iar roada Duhului este blândeţea, pacea, îndelunga
răbdare…
Dar fi să ne luăm după bădărănia şi insolenţa şi lipsa noastră de
răbdare unii cu alţii, manifestă în emisiuni de mare audienţă, în presă,
în Parlament, în mijloacele de transport, pe stradă, mai ales la volan
în trafic, România noastră este îndelung suferindă duhovniceşte. Ne-am
dori bineînţeles ca celălalt să fie serviabil, drăguţ, atent,
îndatoritor, iar noi fugim oarecum de greul duhovnicesc al rezistenţei
în faţa mizeriei umane din care unii fac titlu de glorie. Omul
duhovnicesc rămâne însă un om delicat, fin, înţelegător al neputinţei
celuilalt, care nu condamnă, ci compătimeşte. Este oare acesta sortit
dispariţiei pentru ca cel bădăran, aparent mai puternic şi mai
descurcăreţ social, să rămână? Darwin ne-ar duce cu gândul în această
direcţie. Şi totuşi…
Cel ce le ţine pe toate, Dumnezeul nostru, ne arată că ordinea profundă
a lumii este duhovnicească. Că duhovnicia structurează lumea în cer şi
pe pământ, şi că în pofida valurilor şi valorilor de suprafaţă, date de
tendinţe de tot felul alimentate mediatic sau subteran, ea va fi cea
care va rezista prin Duhul lui Dumnezeu. Din păcate, asprimea şi
indiferenţa şi neglijenţa cu care ne întâmpinăm unii pe alţii nu ne lasă
timp să reflectăm: dincolo de o anumită reuşită în treburile noastre
zilnice, în interesul nostru individual sau de familie sau de firmă,
contează cum am trăit ziua, momentul, clipa, orele, cum am ştiut să fim
oameni în curgerea acestui timp atât de important lăsat nouă de Bunul
Dumnezeu pentru nimic altceva decât pentru reuşirea propriei noastre
mântuiri. Alergăm adesea ca bezmeticii cheltuind timp spre a mai câştiga
timp pentru probleme în realitate periferice faţă de nevoile noastre
esenţiale, uitând că timpul lăsat de Dumnezeu prin propria noastră
viaţă, dacă îl folosim întru El, se dilată până la înveşnicire.
A te recunoaşte celălalt, vedem în România de azi, duce la o goană după
titluri. Cele occidentale sunt la mare preţuire, dată fiind
recunoaşterea seriozităţii cu care se studiază aici. În realitate, a
face studii este întrucâtva o asceză. Recompensa pentru cei care au
trudit este aceea de a fi pregătiţi în meseriile pe care le fac.
Titlurile şi diplomele lor au consistenţă. Cu cât studiezi mai mult, cu
atât aceasta te îndeamnă însă la smerenie, aceasta în contextul în care
cunoştinţele omenirii cresc vertiginos, iar specializarea ta este infimă
în raport cu tot ce ştie omul astăzi. E drept, devii bun într-o
specialitate în care nu toţi ştiu la fel ca tine, dar în acest chip tu
slujeşti celorlalţi aşa cum şi ceilalţi sunt buni în ceea ce tu nu eşti şi ai nevoie de prestaţia lor.
Din păcate, într-o societate al cărui mod de funcţionare este
schimonosit de mizeria umană, în faţa agresiunii celuilalt, a unui mod
de a te călca în picioare la ghişeu sau pe stradă pentru că a priori
eşti un neimportant, un unul printre atâţia alţii, tentaţia de a-ţi
utiliza diplomele, statutul, relaţiile, pilele, atuurile, este uriaţă. Şi totuşi …
A trăi demnitatea şi nobleţea cu care ne îmbracă lăuntric Tatăl nostru
care este în ceruri (şi în inima oricui Îl caută) ne înarmează lăuntric
în faţa rănilor provocate de aproapele. Valoarea ta nu depinde de
recunoaşterea ei de către cel din faţa ta, ci mai curând de taina
lăuntrică pe care Dumnezeu o aşază în sufletul tău. El te recunoaşte
fără probleme, te înnobilează fără condiţii, te curăţă şi te vindecă
fără amăgiri, te încununează neperisabil dacă stărui întru El.
Demnitatea cea din lăuntrul tău rămâne neschimbată, ba chiar are de
câştigat întru Hristos atunci când suferi agresiunea mojiciei celuilalt.
Aş spune că într-un mod nereligios Occidentul are ce să ne înveţe:
respectul pentru cel din faţa ta ţine de civilizaţie, de cultură, este
un fapt concret trăit la ordinea zilei. Spre exemplu, în Franţa
interacţiunea pe stradă şi la serviciu între oameni îmi pare departe de
stilul abrupt de la noi. La ei respectul nu vine neapărat din trăirea
lui Dumnezeu, sunt mai secularizaţi decât noi, dar la noi lipseşte acolo
unde această trăire creştină ar fi trebuit să îl sublimeze. Este
aproape un şoc pentru occidental să descopere Ortodoxia, minunea acestei
fineţi de trăire şi de împlinire umană prin grija delicată a
Dumnezeului celui viu, şi să întâmpine deopotrivă modul adesea grosier
al raportării noastre unii la alţii, în pofida darului dumnezeiesc pe
care îl purtăm.
Cred că trăirea creştină poartă pe om infinit mai sus decât o convenţie
socială de respect reciproc şi de îngăduinţă unii cu alţii, şi că nu
recomandarea prin diplome şi titluri poate face pe oameni mai deschişi şi mai îndatoritori unii cu alţii, ci recomandarea pe care o pune
Hristos în noi, prin care Îi recunoaştem prezenţa în unii şi în alţii.
Mărturia aceasta o aşteaptă de la noi, cei care ne spunem creştini, atât
plaiurile mioritice, cât şi ţinuturile occidentale. Personal, mi-e dor
de România bunăcuviinţei ţi delicateţii întâlnirii aproapelui, în care
intuieşti prezenţa lui Hristos… Cât de necesară este însă această
Românie şi peste graniţele ei, acolo unde o purtăm spre mărturie prin iconomia lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu