anastasia teodosie: „N-am pierdut!“

puţin procesată

Am găsit în Adevărul un articol frumos, pe care vă recomand să-l citiţi.

Dar nu mă pot abţine să nu vă arăt una dintre fotografiile care ilustrează acest articol :)

Să fii călugăr presupune lepădare totală de lume şi ascultare. Vă vedem totuşi adesea în public, la lansările de carte şi la televizor. Sunt un om şi îl iubesc pe Dumnezeu. Îmi port toate rănile, neajunsurile, moştenirile – şi genetice, şi morale, şi de educaţie. Monahismul dintotdeauna a fost văzut ca o bolniţă sufletească. Acesta este un loc în care vin oamenii cu slăbiciunile, greutăţile şi păcatele lor pentru a lupta împreună pentru mântuire. Este un loc al pocăinţei, nu al slavei. Canonul legat de călugărie spune că monahii nu trebuie să devină preoţi pentru că este un lucru de cinste. Din acest motiv, în mănăstirile vechi nu intrau mirenii ca să nu-i smintească pe monahi. Era şi este un loc al luptei. Câte pot să-ţi vină în această luptă! Numai unul care se privează pe sine de libertăţi, de legăturile cu apropiaţii ştie prin ce trece. Este un zbucium care uneori se manifestă prin stări ce pot fi catalogate ca nebunii. Aceasta este lupta de purificare şi reordonare a simţămintelor şi a gândirii noastre strâmbate de lume. Până la urmă, nu vreau să fiu un model, vreau ca Dumnezeu să-mi dea chip de pocăinţă. De scris cărţi a trebuit să scriu. M-a îndemnat toată lumea, începând de la vlădici. Nici n-aş putea să nu o fac, ştiind că Dumnezeu mi-a dat acest dar. Aş fi preferat să nu fie nevoie să ies în lumea asta, dar nu-i văd să o facă pe cei care sunt datori. Este foarte grav că monahii organizează lansări de carte şi nu o fac preoţii care au această datorie. Sunt obligaţi prin canon să fie învăţători. Duceţi o luptă şi acum? Nu întotdeauna eşti la înălţimea la care ţi-ai dori să fii. Am citit cândva la Sfântul Isaac Sirul că, atunci când eşti căzut, trebuie să faci măcar ceea ce poţi face. Să nu laşi căderea să fie deplină. Asta fac. Îmi place să fiu luptător şi chiar atunci când sunt căzut îmi place să stau cu faţa în sus. Dacă nu mă pot ridica, apuc adversarul măcar de un picior şi mă mai târăsc. Sau măcar să strig: „N-am pierdut!“ Asta fac eu acum. Aştept să mai bată gongul, să mă ridic din nou şi să o iau de la capăt. Am inima plină de nădejde ce vine de la Cel care ne-a făgăduit că ne iubeşte, ne aşteaptă şi şi-a dat viaţa pentru noi. Când îmi amintesc prin ce mi-a fost dat să trec, de unde am venit şi unde am ajuns, îmi dau seama că tot ce se întâmplă cu mine este o minune a lui Dumnezeu. Trag nădejde că şi atunci când sunt în cădere liberă, El îmi este aproape.

Citeste mai mult: adev.ro/mm7fwh