"...
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir
Căci preţul pentru care m-am jerfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare,
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare,
M-adapă Iisus cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu viaţa îmbrăcat în sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie."
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu viaţa îmbrăcat în sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie."
(Valeriu Gafencu)
Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921 - 18 februarie 1952, închisoarea Târgu Ocna) este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor. A fost fiul lui Vasile Gafencu.
În anul 1941 era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iaşi şi totodată conducător al unui grup al Frăţiilor de Cruce.
În urma scoaterii în afara legii a Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarând că acesta este „unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Această încercare s-a dovedit însă a fi inutilă, dictatura antonesciană nevăzând cu ochi buni activismul legionar al tânarului Gafencu.
Astfel, şi-a săvârşit sentinţa la închisorile de la Aiud (1941-1949), Piteşti (noiembrie-decembrie 1949) şi Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al ortodoxiei, regimul dur al detenţiei, torturile şi bolile contactate aici întărindu-l duhovniceşte. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană.
La data de 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferinţă să-i procure o lumânare, o cruciuliţă şi o cămaşă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: "Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște." A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rosteşte ultimele sale cuvinte: Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul, după care a decedat.
A făcut parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devină ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea şi mulţi alţii.
Mărturii despre Valeriu Gafencu găsiţi în:
"Sfântul închisorilor",
"Întoarcerea la Hristos" - de Ioan Ianolide,
"Imn pentru crucea purtată" - de Virgil Maxim.
LA MULTI ANI,ANASTASIA!
RăspundețiȘtergereUn an plin de bucuri si
sanatate iti doresc!
Te pup si imbratisez!
oameni de valoare, oameni cu principii care si-au gasit sfarsitul in inchisorile create de comunisti, tocmai pentru ca le era frica de astfel de oameni.
RăspundețiȘtergereLa mulţi ani, Elena!
RăspundețiȘtergereMulţumesc de urări, te pup şi te îmbrăţişez şi eu, cu drag!
adevărat, Costin.
RăspundețiȘtergerepăcat că nu ne-am putut fi dascăli..
puţinul rămas ca moştenire, ne învaţă totuşi să nu ne minţim conştiinţa, să ne trăim credinţa....
nu puteam să nu amitesc de ei în ultima zi a anului...
dacă uităm de ei, vom uita şi de noi!