stareţul Paisie răspunde...

                                                       despre rugăciune...  
                                                                            
- Gheronda, suferinţa şi durerea mea este în legătură cu rugăciunea. Mă găsesc mult înapoi. Ce să fac?
Să vorbeşti spontan lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor, sfinţilor, oriunde te vei afla şi să le spui ce vrei. „Hristoase al meu, să zici, Preasfânta mea, ştii dispoziţia mea sufletească. Ajută-mă!”. În felul acesta, simplu şi smerit să le vorbeşti continuu despre tot ce te preocupă şi apoi să zici rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

– Gheronda, nu mă rog adunat.
Când te rogi, să te gândeşti cu cine vorbeşti. Vorbeşti cu Dumnezeu! Mic este lucrul acesta? Unei persoane oficiale cu câtă atenţie îi vorbeşte cineva! E atent să nu spună vreo prostie. Din când în când i se încurcă şi limba de timiditate, de reţinere. Ei bine, din moment ce omul e atât de atent când vorbeşte cu un om, cu cât mai atent trebuie să fie atunci când vorbeşte cu Dumnezeu? Uite, chiar şi un copilaş, când se duce să vorbească tatălui său sau unui vârstnic, se duce cu timiditate, cu reţinere. Dacă trebuie să-i vorbească învăţătorului său, de care se şi teme puţin, se apropie cu mai mare timiditate, cu mai mare reţinere. Şi noi acum vorbim cu Însuşi Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi să nu înţelegem asta?

– Gheronda, cad adesea în flecăreală şi apoi mă întristez.
Nu-i mai bine să vorbeşti cu Hristos? Cine vorbeşte cu Hristos, niciodată nu se va căi de asta. Sigur, flecăreala este o patimă, dar, dacă o pui în valoare duhovniceşte, poate deveni o condiţie prealabilă pentru rugăciune. Unora le e greu şi să vorbească. Tu ai o putere în tine şi un elan să vorbeşti. Dacă vei valorifica duhovniceşte lucrul acesta, ţi se va sfinţi sufletul. Încearcă să spui doar cele neapărat necesare oamenilor şi să vorbeşti continuu cu Hristos. Când vei începe un dialog smerit cu El, nu vei mai şti ce se întâmplă în jurul tău. Atât de interesant şi atât de preadulce va fi. Pe mine chiar şi discuţiile duhovniceşti mă obosesc, în schimb în rugăciune simt o mare odihnă.
   Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Îi fericesc câteodată pe cei care au trăit pe vremea lui Hristos, deoarece L-au privit şi L-au auzit pe Însuşi Hristos şi au putut să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situaţie mai bună, deoarece aceia nu puteau să se folosească mult de Hristos [stând lângă El], însă noi, prin rugăciune, putem să vorbim continuu cu El.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu