Părintele John Mack (1)

CALE CĂTRE CER  - 

O tâlcuire pentru cei din lumea  a Scării Sfântului Ioan Scărarul

       ed. Teognost, 2002 

(nu se mai gaseşte în librării, poate prin anticariate; s-a epuizat imediat după apariţie şi nu a mai fost reeditată de atunci)

  

   Câteva cuvinte despre autor

   Părintele John Mack s-a născut în 1963 şi a fost hirotonit preot în 1994. A slujit la parohia "Sf. Timotei" din Fairfield - California, şi, din toamna anului 1996 în parohia ortodoxă "Sf. Petru şi Pavel" - Topeka, Kansas.

   Din vara anului 2001 este preot slujitor la Capela din Campusul universităţii din Kansas, în Lawrence.

   Părintele a absolvit facultatea cu specializarea "Civilizaţiile Clasice", a obţinut titlul de "Master of Divinity"  în teologie şi apoi doctoratul în teologie istorică.

   Părintele acorda foartă multă importanţă rugăciunii, dar şi îmbogăţirii cunoştinţelor despre credinţa ortodoxă. Astfel, la Biserica "Sf. Petru şi Pavel" era întotdeauna program de lectură şi discuţii pe diferite teme, pornind de la diferite scrieri duhovniceşti.

   În Postul Mare 1997, prima carte luată la cercetat a fost "Scara", iar textul de faţă nu e altceva decât comentariul părintelui John la "Scara".

  Prima treaptă - despre lepădarea de viaţa deşartă

  "În introducerea primei trepte a urcuşului duhovnicesc, părintele nostru, Sfântul Ioan, ne reaminteşte că nu toţi cei care au fost botezaţi reuşesc să ajungă în patria cerească. Botezul în sine nu poartă garanţia înălţării spre cer, iar noi am putea deveni "slugi netrebnice" care socotesc că "s-au învrednicit de botez, dar nu au păzit cu adevărat legămintele faţă de Dumnezeu". Sfântul Ioan ne mai aminteşte că urcuşul spre Dumnezeu este un urcuş spre sursa vieţii. (...) 

   Dar cum putem urca spre Dumnezeu? Cu ce anume începem? Aceasta este treapta întâi - trebuie să întoarcem de bună voie spatele lumii acesteia ca obiectiv şi interes fundamental al vieţii. "Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de materia laudată şi tăgăduirea firii pentru dobândirea celor mai presus de fire."

    Cât de uşor e să fim obsedaţi de lucrurile acetei lumi! Chiar şi în timp ce ne declarăm interesul pntru împărăţia cerească, putem totuşi să ducem o viaţă înrădăcinată şi îndreptată înspre lumea aceasta, în acord cu ceea ce sfântul Ioan numeste "dispoziţie iubitoare de plăcere". Cât de des ne răsfăţăm propriile trupuri, trăind pentru satisfacţia şi plăcerea pământescă, în tot acest timp ignorând neliniştea sufletească! Tocmai de aceea trebuie să îmbrăţişăm "lepădarea de sine" (de viaţa deşartă). Trebuie să ne hotarâm să dăm prioritate sufletului şi să ne împotrivim a fi abătuţi de la acest scop de primă importanţă.

   Toate acestea sună logic şi cu sens, poate chiar şi uşor de realizat... până când încercăm să le şi punem în practică! În acel moment descoperim că trupurile noastre refuză să treacă în planul secundar, că nu le place să li se spună nu!. Aceasta este urmarea căderii. Când Adam a căzut prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu (încălcarea postului), a dat frâu  liber trupului şi a inversat ordinea naturală în om. Înainte de cădere, trupul slujea sufletului, după cădere sufletului a devenit rob trupului. Pentru a urca spre cer, trebuie să reaşezăm la loc ordinea din noi, să învăţăm trupul să-şi îndeplinească rolul natural de păzitor şi slujitor al sufletului. Tocmai de aceea Sfântul Ioan insistă că: "Cei ce au pornit să se suie la cer cu trupul au nevoie de silire şi de dureri neîncetate. mai ales la începutul lepădării lor, până ce trec de la năravul lor iubitor de plăceri şi de la inima neîndurerată, la iubirea du Dumnezeu şi la curaţie prin plânsul învederat. Osteneală cu adevărat, osteneală şi amărăciune  multă şi anevoie de răbdat ni se cere mai ales nouă celor fără de griji, până ce ne vom face mintea, acest câine iubitor de măcelării şi lacom de mâncare, iubitor de curăţie şi de supraveghere prin simplitate, blândeţe adâncă şi sârguinţă."

   Slavă Domnului că nu trebuie să facem aceasta singuri, întrucât îl avem pe Hristos gata să ajute strădaniilor noastre, ceea ce ne aduce dulceaţă în mijlocul amarelor încercări şi bucurie în vremea întristării. Încă o dată, să ne amintim bine scopul nevoinţei personale: împărăţia cerurilor şi fericirea în prezenţa lui Dumnezeu în veşnicie. Fără motivaţia iubirii şi a adevăratei "căutări a plăcerii" nu vom putea îndura nevoinţa. Mulţi au slăbit pe cale pentru că au pierdut scopul din vedere. "Iar dacă nu au avut în vedere nici unul din scopurile amintite, retragerea lor e fără judecată. dar oricare ar fi ţinta la care ajungem, Bunul Orânduitor al nevoinţelor noatre ne aşteaptă."

   Cât de greu este să ţinem cont de aceasta permanent!

   (...)

   Cine este atunci creştinul înţelept şi credincios? "Este cel care şi-a păzit căldura lui nestinsă şi n-a încetat să adauge până la ieşirea (moartea) lui, în fiecare zi, foc la foc, şi căldură la căldură, şi sârguinţă la sârguinţă.

   Iată prima treaptă: cel ce ai păşit pe ea, să nu te întorci la cele dinapoi."

______________________

Cu ajutorul Domului, voi încerca să postez toate cele 30 de predici, câte una pe zi.

Sper să fie de folos cuiva. Doamne ajută!