ALBUM INTEGRAL:
1. În arcane de pădure
2. Rondelul oraşului mic
3. Rondelul meu
4. Rondelul rozelor ce mor
5. Psalmi moderni
6. Excelsior
7. În Archangel
8. La visul profan
9. Se duce
10. Cântec
11. Stuful de liliac
12. Noapte de mai
13. Rondelul rozelor de azi şi de ieri
1.
În arcane de pădure întuneric ce spăimântă.
Frunza tace lânga frunză şi copac lângă copac;
Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure vijelie ce spăimântă,
Trasnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop;
Pentru ce e armonia o mânie fără scop,
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure grozavie ce spăimântă,
Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziş,
Întunericul în cale i s-a pus in curmeziş
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
Versuri : Alexandru Macedonski
2.
Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade,
Cu oameni proşti, dar cumsecade,
Ce nici nu stiu că sunt poet.
Cu centrul intim şi cochet,
Şi fără case cu arcade;
Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade.
Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade
Şi nu s-aud în el tirade
Despre-al politicei secret. -
Oraşul mic te fură-ncet.
Universul literar, 12 iunie 1916
Din volumul « Poema rondelurilor – Rondelurile pribege », 1927 3.
Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.
Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,
Şi înălţarea e-n iertare.
4.
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine —
Şi-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot, se simte un fior.
O jale e in orişicine.
E vremea rozelor ce mor —
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor... —
E vremea rozelor ce mor.
5.
VI
Şi-au zis: — e singur — e pierdut
Asupra mea se năpustiră…
Onoarea mea o nimiciră,
Am sângerat, dar am tăcut.Asupra mea se năpustiră…
Onoarea mea o nimiciră,
Mă înjosiră, mă loviră,
Cu mici, cu mari mă răstigniră;
Din inimă nu mi-au lăsat
Un singur colţ nesfâşiat.
Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră,
Pe cât plângeam, pe-atât rânjiră,
O ţară-ntreagă s-a-ntrecut
Să-mi dea venin — şi l-am băut.
Dar, Doamne, nu te biruiră.
IV
Duşmanii mei se înmulţesc
Şi nedreptatea mă-nfăşoară…
Abia mai pot să mai trăiesc
De cine n-am lăsat să moară,
Aleargă toţi şi mă-nnegresc,
Ah! Viaţa nu este uşoară.
6.
Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiş de casă
E baltă de lumină.
Albastra noapte
E toată ploaia argintie,
Un vis de-naltă poezie,
De cântec şi de şoapte.
Din lumi astrale
Magia înfăşurătoare
Cuprinde în a ei splendoare
A plângerilor vale.
Sub pulberi de-aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
Şi ce destin, balaur ?
O ! cer, natură,
O ! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai înălţat peste dezastru,
Peste blestem şi ură.
Alexandru MACEDONSKI ("Literatorul", 1886)
7.
În Archangel e o fată
Cu ochi lungi, cu gene lungi,
Nu poţi chipul să-i alungi,
Însă asfel de ciudată
Ca-n Archangel nu e fată.
Cu ochi lungi, cu gene lungi,
Zilnic râde, zilnic cântă,
Veselia ei te-ncântă,
Însă ea goleşte pungi
Cu ochi lungi, cu gene lungi.
Zilnic râde, zilnic cântă,
Ţi-ai da viaţa pentru ea,
Însa viaţa nu ţi-o vrea,
E şi drac dar e şi sfântă...
Zilnic râde, zilnic cântă.
8.
Frumos ca îngerii din cer
E visul ce-n adânc mister urzesc
În mii de gânduri îl prefac
Căci albele conture-mi plac
O vis frumos, cât te iubesc !
Când din 'nălţime te cobori
Cu ochii tăi scânteietori
O vis, vis parfumat de buze dulci
Tu vii cu mine să te culci
S-alunec în al tău abis.
Frumos cum nu e pe pământ
Nici om, nici cuget, nici cuvânt
Vis alb, încolonat de primăveri
Că te iubesc n-o ştii de ieri
Nici tu, nici corpul tău roz-alb.
Fă-mi loc în floarea ta de crin
Să nu m-ajungă alt suspin
Decât suspinul unei voluptăţi
Într-însul cu eternităţi
Ce sunt scutite de urât.
Iar când vom fi transfiguraţi
Ca doi columbi înaripaţi, în sus
Luând-o prin vazduhul alb
Eu corp albit, tu corp roz-alb
Să dispărem către apus.
(Fă-mi loc în floarea ta de crin
Să nu m-ajungă alt suspin
Decât suspinul unei voluptăţi
Într-însul cu eternităţi
Ce sunt scutite de urât.)
Alexandru MACEDONSKI
9.
Se duce noru-n al său zbor
Ca gândul meu rătăcitor,
Aci de lună poleit,
Aci de noapte înnegrit.
Se duce râul pe costiş,
Încolăcit pe sub frunziş,
Aci şoptind un cântec blând,
Aci umflat şi spumegând.
Se duce vântul printre foi,
Se duc şi lucruri vechi şi noi,
Se duce tot ce e de dus,
Pământul jos şi luna sus.
Dar când e totul călător,
Schimbat mereu şi schimbător,
Al meu destin e neîncetat
Neschimbător şi neschimbat.
ALEXANDRU MACEDONSKI ("Literatorul", septembrie 1883)
10. --------
11.
Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce e neturburată de-ai patimilor nori,
O zi în care şoapte de îngeri se coboară
Şi vin pe-o adiere să cânte printre flori.
Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Şi prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
Gemea muşcat de vânturi un stuf de liliac.
Plăpândele lui ramuri abia înmugurite
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Mureau învineţite nainte de a-şi da rodul
Când ea veni să şadă sub stuful oropsit.
Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ş-o ploaie azurie vărsară peste noi...
O ! Doamne, acele clipe ce repede pieriră...
Uscat e liliacul şi nu mai suntem doi.
Alexandru MACEDONSKI ("Literatorul", iunie 1883)
12.
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru se-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi-n alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţivă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginătăţi
Este fioru-mreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când se-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamete de aripi în fundul cerului deschis?...
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit...
Iubirea, şi prietenia, dac-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în veşnicie...
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar...
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. - Veniţi: privighetoarea cântă.
Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădeje sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă...
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă...
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau...
Reînviază ca prin farmec idilele patriarhale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit...
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată...
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunei sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerii
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi: privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.
Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer...
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nseilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.
Pe om în leagănul ei magic îl adormi - şi el uită -
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce se-armonizară,
Şi zise pasărei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare...
Iar când mie-mi zise: "Cântă!", c-un singur semn mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă...
În aeru-mbătat de roze, veniţi: - privighetoarea cântă.
ALEXANDRU MACEDONSKI (Revista independentă, noiembrie 1887)
13.
Tudor Gheorghe - Rondelul rozelor de azi si de ieri (Al.Macedonski)
Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum,
Aş vrea obştescul adăpost Să-mi fie la un colţ de drum.
Ştiu al vieţii mele rost
Simţirea din al lor parfum,
Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum.
Oricui va spune pe de rost
Că nu-mi vrui soarta nicidecum
Născut ăn ceasul cel mai prost;...
Dar am trăit, nu prea ştiu cum,
Umbrit de rozele ce-au fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu