Harul precede întotdeaua venirea ispitelor

Părintele Iosif Vatopedinul

Mărturii despre gheronda Iosif Vatopedinul 

"Lucrare ( praxis ) nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Fapta se numeşte când pătrunzi în lucrare, te lupţi, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu te descurajezi până la ieşirea sufletului tău.

Dar când ajungi până la cer, trebuie să te aştepţi ca ziua următoare să cobori în iad. Să nu mai spunem că uneori coborârea se întâmplă chiar în aceeaşi clipă. De aceea, nu trebuie să te pierzi în rătăciri, ci să ai înaintea ochilor că amândouă sunt ale tale. Să mai ştii că întotdeauna harul vine întâi, ca o prevestire de pregătire.

Îndata ce simţi harul, să te strângi în tine şi să spui: ” Iată, a venit vestea războiului. Păzeşte-te, pământule, ai grijă din ce parte va lovi vicleanul “. De multe ori vine repede, alteori după două sau trei zile.

Oricum vine. Apărarea să fie întărită : spovedanie în fiecare seară, ascultare de părintele stareţ, smerenie şi dragoste faţă de toţi. În felul acesta îţi uşurezi întristarea. Dacă harul vine înainte de curăţire şi de altele asemenea, este nevoie de multă atenţie şi de minte curată. În trei categorii se împarte harul: curăţitor, luminător şi desăvârşitor. În trei şi vieţuirea: după fire, mai presus de fire şi împotriva firii. În aceste trei categorii se urcă şi se coboară. Trei sunt şi darurile cele mari pe care le primeşte omul: contemplaţia (theoria), dragostea şi nepătimirea. Deci, la “faptă” (praxis) conlucrează harul curăţitor, cel care ajută la curăţire. Orice om care s-a căit trebuie să ştie că harul l-a îndemnat la pocăinţă.

Şi tot ceea ce face este de la har, deşi acela care are harul nu ştie. Harul însă îl hrăneşte şi îl îndrumă şi, în funcţie de progresul pe care îl realizează, urcă sau coboară sau rămâne în aceeaşi stare. Dacă are zel şi lepadare de sine, ajunge la contemplaţie (theoria), care este urmată de luminarea cunoştinţei dumnezeieşti şi, în parte, de nepătimire. Dacă se răceşte zelul, dorinţa, se restrânge şi lucrarea harului. Cel care se roagă fiind în cunoştinţă, este cel care ştie pentru ce se roagă şi ce cere de la Dumnezeu. Cel ce se roagă conştient, nu spune cuvinte de prisos, nu cere lucruri de prisos, cunoaşte şi locul, şi modul, şi timpul potrivit, şi cere cele ce sunt potrivite şi folositoare sufletului său. Comunică la nivelui minţii cu Hristos. Îl află şi Îl are pe Hristos, şi “nu-L va lăsa în veci”.

Cel care se roaga cere iertarea pacatelor, cere mila Domnului, deoarece Dumnezeu le da cu randuiala. Si daca tu Il plictisesti cu cererile tale, ingaduie duhului ratacirii, care se preface a fi harul, sa te amageasca aratandu-ti altceva in locul celor adevarate. De aceea nu este folositor sa cerem lucruri peste masura. Chiar daca nu sunt auzite, daca se intampla inainte de curatire, acestea devin serpi vatamatori. Tu sa ai pocainta curata si sa faci ascultare la toti, si harul va veni fara ca tu sa-l ceri. Omul, ca un copil gangurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfanta. Dumnezeu, ca Parinte Atotbun, ii da harul, dar ii da si ispite. Daca indura fara sa murmure ispitele, primeste adaos de har. Dar cu cat primeste mai mult har, in aceeasi masura primeste si adaos de ispite. Demonii, cand se apropie sa atace cu lupta lor, nu se indreapta spre locul unde tu ai, fara discutie, taria sa-i invingi, ci incearca acolo unde ai slabiciuni. Acolo unde tu nicidecum nu-i astepti, acolo escaladeaza zidul cetatii. Si, cand gasesc un suflet slab si o parte mai slaba a noastra, totdeauna acolo ne inving si ne fac raspunzatori.

Ceri har de la Dumnezeu? In schimbul harului iti trimite ispita. Nu rezisti luptei, cazi? Nu-ti mai da adaos de har. Iarasi ceri? Iarasi ispita. Iarasi infrangere? Iarasi vei fi lipsit. Trebuie, deci, sa biruiesti. Opune rezistenta ispitei pana la moarte. Pana cazi ca si mort nu parasi lupta, si atunci striga de jos : “Iisuse preadulce! Nu te voi parasi. Raman nedespartit de Tine si pentru dragostea Ta imi dau sufletul pe campul de lupta”. Si deodata se va arata pe campul de lupta Iisus si iti va spune: “Sunt aici. Incinge-ti mijlocul tau si urmeaza-Mi Mie!” Tu, plin de lumina si de bucurie: “Vai mie, jalnicul! Vai mie nevrednicului si netrebnicului!

Auzul Tau am auzit mai intai, acum Te vad cu ochii mei” Atunci te umpli de dragoste dumnezeiasca si arde sufletul tau ca si cel al lui Cleopa. Si in vreme de ispita nu mai parasesti imbracamintea pentru a fugi gol, ci ai sa rabzi in necazuri, gandind: asa cum a trecut o ispita si inca una, asa va trece si cea de acum. Cand insa nu ai rabdare, te, razvratesti si nu poti indura ispitele, atunci, in loc sa biruiesti, trebuie continuu te caiesti pentru greselile din timpul zilei, pentru nepurtarea de grija din timpul noptii. Si in loc sa primesti har peste har, se inmultesc si cresc necazurile tale. De aceea, nu trebuie sa te indoiesti. Nu te teme de ispite. Chiar daca vei cadea de multe ori, scoala-te. Nu-ti pierde calmul tau. Nu deznadajdui. Sunt nori care vor trece. Si atunci cand, cu impreuna lucrarea harului, care te curateste de toate patimile, vei depasi toate acestea care tin de “fapta” ( praxis ), atunci mintea ta va gusta din iluminare si se va misca spre contemplare (vederea cea duhovniceasca). Prima vedere duhovniceasca ( theoria ) este cea a fiintelor :

vei vedea ( intelege ) ca tot ceea ce exista a fost creat pentru om de catre Dumnezeu. Chiar si pe ingeri i-a pus in slujba oamenilor.  Cata vrednicie, cata maretie, cat de mare este destinatia (chemarea ) omului, aceasta suflare a lui Dumnezeu! El a fost creat nu pentru a trai aici putinele zile ale exilului sau, ci pentru a trai vesnic, alaturi de Creatorul sau. Sa vada pe dumnezeiestii ingeri. Sa asculte doxologia lor cea de negrait. Ce bucurie! Ce maretie! Numai ce se sfarseste aceasta viata de aici si se inchid ochii acestia pamantesti, si imediat se deschid ceilalti ochi si incepe viata cea noua. Bucuria cea adevarata, care nu are sfarsit. Toate acestea contemplandu-le, mintea se cufunda intr-o pace si o liniste fara de margini, care se raspandeste in tot corpul, si uita intru totul ca exista in aceasta viata. Astfel de contemplari se succed una dupa alta. Nu pentru a se naste imaginatii in mintea lui, ci starea determinata de lucrarea harului, este aceea, care aduce intelesuri noi si face ca mintea sa se desfete in vederea cea duhovniceasca (theoria). Nu le plasmuieste omul insusi, ci vin singure si rapesc mintea in contemplatie. Atunci mintea se extinde si devine alta. Este luminata. Toate sunt deschise pentru ea. Se umple de intelepciune, si ca un fiu de tine toate cele ale Tatalui. Stie ca este nimic, pamant, dar in acelasi timp fiu ai Imparatiei. Nu are nimic, dar detine totul. Se umple de teologie. Striga fara incetare, in deplina cunostinta, marturisind ca existenta lui este nimic. Originea lui este tarana, iar puterea de viata este suflarea lui Dumnezeu, sufletul lui. Atunci, sufletul se urca la cele ceresti. “Sunt suflare a lui Dumnezeu! Toate celelate s-au desfacut, au ramas pe pamant, dintru care au fost luate. Sunt fiu al Imparatului vesnic! Sunt dumnezeu dupa har! Sunt nemuritor si vesnic! Sunt, intr-o clipita, alaturi de Tatal ceresc!” Aceasta este cu adevarat chemarea omului. Pentru aceasta a fost plasmuit si aici trebuie sa ajunga atunci cand va parasi aceasta lume. Acestea sunt contemplatiile care desfata pe omul cel duhovnicesc. De aceea, acesta asteapta cu nerabdare clipa in care va parasi larana si se va ridica cu sufletul la ceruri. Indrazneste deci, fiul meu, si cu aceasta nadejde indura orice durere si orice necaz. Din moment ce dupa putin timp ne vom invrednici de toate acestea, cu totii. Toti suntem fii ai lui Dumnezeu. Pe Acesta Il strigam ziua si noaptea si pe dulcea noastra Maica, Stapana tuturor, care nu lasa fara raspuns pe oricine o roaga ceva." (Mărturii din viaţa monahală) sursa