Întâlnirea cu propriul sine

  Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă.

  Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în faţa acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă, când am descoperit în lăuntrul meu aceşti draci şi aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, căci la orice coborâre dau de ele... şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem.

 Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi. Şi să strigăm la Domnul. Atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi.

  A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme.

  Aveastă lucrare trebuie însoţită şi de o metodă concretă, aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.
...

  maica Siluana Vlad