Îmbucurarea sinelui

"Să vedem acum câteva caracteristici simple, fără de care nici Sfântul Duh, nici cugetul Stareţului, nici viaţa ucenicului (...) nu pot să cultive personalitatea (monahului).

Iosif Vatopedinul

  Primul lucru este bucuria noatră înaintea Domnului. Bucuria exprimă recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu (...). Bucuria este îngrăşarea pământului, aşa încât sămânţa să se poată prinde şi să încolţească. Altfel, nu va odrăsli decât neghina. Bucuria ne este răpită de ideologia noastră, aspiraţiile noastre, amestecarea în probleme străine de noi, tulburarea legăturii noastre cu Stareţul. De asemenea, patimile noastre ne răpesc şi ele bucuria. Se poate însă ca cineva să fie pătimaş, dar să-şi fi încredinţat patimile lui Dumnezeu. Atunci nu mai are nici o urmă de întristare, are o nădejde. În general, bucuria ne este răpită atunci când intră egoul în viaţa noastră.

  Lipsa bucuriei este un element patologic al omului, o închidere de bunăvoie în sine însuşi, şi, orice ar vrea să facă, n-o să-i reuşească. Mai întâi, trebuie să-şi curăţească grădina sa, să vadă ce se petrece de nu-i bucuros. După aceea, să urmărească îmbucurarea sinelui său şi apoi pacea lui Dumnezeu să ia locul bucuriei. Astfel, omul poate să-şi păstreze legătura cu Dumnezeu (...) În plus, pentru ca ucenicul să-L poată aştepta pe Dumnezeu prin Stareţ, e nevoie de un al doilea element, de starea de priveghere."

Arhim. Emilianos Simonopetritul