Antonie de Suroj

Antonie Bloom, mitropolit de Suroj, s-a născut la Lausanne, în 19 iunie 1914. Copilăria şi-a petrecut-o în Rusia şi Persia, tatăl său fiind un membru al corpului diplomatic imperial al Rusiei. Mama lui era sora compozitorului Alexander Scriabin.

 

În urma Revoluţiei, intreaga familie a părăsit Persia, ajungând la Paris, unde Antonie şi-a făcut studiile, luându-şi licenţa în fizică, chimie şi biologie, şi doctoratul în medicină.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ofiţer al armatei franceze, apoi a lucrat în calitate de chirurg într-un spital din Paris, fiind angajat totodată în mişcarea de Rezistenţă. 

În 1943 şi-a depus voturile monahale, continuând să lucreze ca medic în Paris.

În 1948 a fost hirotonit preot, iar în 1949 a plecat în Anglia - ca preot ortodox al Frăţiei Sfinţilor Alban şi Serghie, fiind numit vicar al Patriarhieie Ruse în Londra în 1950. 

În anul 1958 a fost uns ca episcop şi în 1962 ca arhiepiscop al Bisericii Ruse din Marea Britanie şi Irlanda.

În anul 1963 a fost numit exarh al Patriarhia Moscovei pentru Europa Occidentală, fiind înălţat la treapta de mitropolit în 1966.

.....................................

"Dumnezeu te ajută arunci când nimeni altcineva nu te ajută. Dumnezeu se află în punctul de maximă tensiune, în locul critic, în mijlocul furtunii. 

Într-un fel, deznădejdea se află în mijlocul tuturor lucrurilor - numai să ştim cum să trecem prin ea. Trebuie să fim pregătiţi pentru o vreme în care Dumnezeu nu va fi lângă noi şi trebuie să ştim să ne ferim să punem în locul Lui un fals Dumnezeu.

Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace - acesta este începutul rugăciunii. Nu atunci când avem multe de spus, ci atunci când îi spunem: "Nu pot trăi fără Tine, de ce eşti atât de crud, atât de tăcut?" 

Faptul de a şti că ori îl găsim, ori murim - asta ne face să ne căutam...

Dacă ascultăm de ceea ce inimile noastre ştiu despre iubire şi dor şi dacă nu ne temem de deznădejde, vom afla că biruinţa este întotdeauna de cealaltă parte a deznădejdii.

Şi mai este timpul acela în care avem un dor al inimii după Dumnezeu însuşi, nu după darurile Lui, ci numai după El. Este multă tristeţe în ochii care încep să vadă şi care cercetează infinitul, adeseori în mijlocul împlinirii şi al fericirii. Este vorba de un dor de casă, după un cămin care nu poate fi localizat geografic, acel cămin în care se găsesc iubirea, plinătatea şi viaţa."