Lumina cea pururea fiitoare

"...dacă ne gândim la sfârşitul lucrurilor, ştim că cel ce este astăzi luminat şi frumos la faţă, mâine se pune în mormânt şi miroase... şi toţi fug de dânsul. Tot aşa, nici o bunătate nu are firea omenească, afară de fapta bună pe care trebuie să o iubim cu tot sufletul. Fiindcă de multe ori se întâmplă să alunece sufletul în păcate, şi atunci se face negru şi urât cu gândurile rele, căci peste putinţă este să nu se rănească cineva, pentru că cine poate să se laude că atunci are inimă curată. Dar, deşi greşim, să ne îndreptăm şi iar să ne întoarcem la starea dintâi, ca nu cumva zăbovirea răutăţii să nască moarte. Nimeni să nu zică vreodată: multe păcate am făcut şi nu pot ca să mă curaţ, ci să asculte ce zice proorocul: "De va fi păcatul vostru roşu ca sângele, îl voi albi ca lâna".

Sfântul Teodor Studitul 

Când a coborât proorocul Moise de pe muntele Sinai cu tablele Legii, "faţa lui strălucea" (Ieşire, 34,29-35), dar spre deosebire de chipul Mântuitorului, lumina de pe faţa proorocului era imaginea strălucirii dumnezeieşti în care se aflase timp îndelungat. 

Lumina lui Hristos, pe care imnograful creştin a numit-o "cea pururea fiitoare" strălucea din fiinţa Sa, căci nu numai faţa, ci şi veşmintele Sale erau pătrunse de puterea luminii. Lumina explică, în taina evangheliei, strălucirea slavei lui Hristos Cel întrupat....

Vă recomand: Piedici în calea schimbării