Certej 1971, tragedia uitată a 89 de vieţi...

...îngropate sub 300 de mii de metri cubi de nămol plin de cianuri

 Ruperea barajului iazului de decantare plin cu cianuri de la Certej: valul acid de steril a înghiţit oficial 89 de oameni, neoficial a produs peste 150 de victime

 

Ruperea digului şi alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, Hunedoara, a provocat în zorii zilei de 30 octombrie 1971 cea mai cumplită tragedie pe timp de pace din anii ’70.

În dosarul anchetei făcute de Procuratura Judeţeană Hunedoara, se menţionează că valul acid de steril a înghiţit, într-un sfert de oră, 89 de oameni şi a ras de pe faţa pământului şase blocuri de locuinţe, un cămin cu 30 de camere şi patru locuinţe individuale.

Amploarea dezastrului a fost ascunsă de autorităţile comuniste pentru a nu fi obligate să declare doliu naţional. După un an de cercetări şi audieri, ancheta a decis că tragedia este urmarea unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute, nimeni nefiind vreodată condamnat pentru moartea celor 89 de persoane. Filmul tragediei de la Certej este povestit astăzi de supravieţuitorii şi martorii la teribilele evenimente din acea toamnă.

O dimineaţă de toamnă – 30 octombrie 1971

 Ora cinci dimineaţa. Certejul, o mică localitate minieră din Apuseni, nu departe de oraşul Deva, era încă scufundat în somn. Doar la câteva ferestre se aprinseseră lumini, pete galbene în întunericul umed, oameni ce se pregăteau să intre în schimbul de dimineaţă la mină. O dimi­neaţă tăcută şi posomorâtă de toamnă. Noaptea rece încă nu se ridicase. Fuioare de ceaţă se agăţau de vâr­furile brazilor.

Totul a început în tăcere. Fără zgomot, ceţurile au fost împinse în jos, spre vale, de ceva invizibil. O creatură uriaşă, nevăzută, de aer, se rostogo­lea cu o viteză incredibilă. Brazii s-au în­doit şi au trosnit ca la o furtună pornită de nicăieri. Era un suflu dis­trugător, ca al unei explozii. Pri­mele case au fost spulberate. Şi, imediat, au înce­put să bubuie feres­trele celorlalte şi să zboare acoperi­şurile. Acel suflu gigantic arunca în aer ani­male, ma­şini, mătura tot ce găsea în cale. Ca o rafală de ura­gan. Apoi a urmat o secundă de linişte.

 Ce-a fost asta?

Oamenii au sărit din somn şi s-au gândit la cutremur. Alţii au apucat doar să deschidă ochii şi să simtă frica aceea colo­sală, pe care instinctul ţi-o dictează înaintea unei catastrofe. Dar majoritatea nu au avut timp să reacţio­neze în niciun fel. Nu au avut timp nici să se dea jos din pat sau să meargă la fereastră, să vadă ce se în­tâmplă. În negura malefică a acelei dimineţi, întune­ricul plin de ceţuri sfâşiate era com­plice cu moartea: trei sute de mii de tone de steril au ras, în doar câteva secunde, întreaga vale a Certejului. Un mâl gros, care a zdrobit şi a înghiţit cu furie blo­curi, case, gră­dini. Toate au fost făcute una cu pămân­tul, în doar câteva clipe. Oamenii nici nu au avut timp să ţipe. Se auzeau doar trosniturile blocurilor de beton, căzând unul după altul, zidurile se prăbuşeau cu sunet înfun­dat, casele erau sfărâmate cu zgomot de oase rupte. Apoi, când masa aceea nea­gră şi di­formă a aco­perit totul, au urmat iarăşi câteva clipe de linişte to­tală.

Şi abia apoi au iz­bucnit urletele. Stri­găte de ajutor, strigăte dis­perate, ridicându-se de pe întrea­ga vale, din stra­tul de nămol.

Oamenii din casele aflate mai sus, pe dealuri, au ieşit afară şi atunci au început alte stri­găte, care anunţau catastrofa:

S-a rupt barajul!

Întregul steril rezul­tat din tratarea cu cianuri a mine­reului aurifer era de­pus într-un lac artificial şi zidul ba­rajului cedase, pe o lungime de 80 de metri. De fapt, Certejul nu era o sim­plă localitate din Apu­seni, era o colonie minieră ve­che, unde se extrăgea şi se pre­lucra minereul auri­fer. Tot sterilul rezultat din tra­tarea minereului cu cia­nură era depus de mai mulţi ani în acest lac uriaş. Şi muntele parcă s-a răz­bu­nat pentru tot acest timp în care a fost sfredelit, scor­monit, otrăvit.

În acea zi fatidică de 30 octom­brie 1971, până la prânz erau deja aliniate, pe po­deaua cămi­nului cultural din Cer­tej, 21 de ca­davre. Bă­trâni, copii, soţi îmbrăţişaţi. Corpuri găsite în va­lul de steril, ce îi mumificase instantaneu.

Toate aveau ceva în comun: erau fără haine, pen­tru că cia­nura din steril le topise. După câteva zile, căutările s-au oprit.

Bilanţul: 

89 de morţi, şase blocuri şi un cămin cu 30 de camere rase, şapte case şi 24 de gos­podării distruse to­tal. Numă­rul decedaţilor a fost numă­rul ca­davrelor găsite. Nu s-a spus ni­mic despre cei dis­pă­ruţi, adică despre cei ce nu au mai fost gă­siţi în hal­da de steril revărsată. Ei zac probabil şi acum sub lava aceea otrăvită care ocupă, şi astăzi, valea Certe­jului.

Se spune că în total au fost 150-170 de morţi, poate şi mai mult.

Din feri­cire, au exis­tat şi câţiva supravieţuitori. Domnul Mîrza îşi aminteşte acele zile de teroare:

“Am par­ticipat la salvarea oameni­lor. Era foarte dificil, din cauză că sterilul, mâlul acela gros care se revăr­sase, în anu­mite locuri era destul de adânc. Riscai să te afunzi şi tu în el şi să nu mai poţi ieşi. Era ca un nisip mişcător care te în­ghi­ţea cu cât te zbăteai mai mult. În plus, din cauza cianurii, nu te puteai atinge de el, că topea tot. Pen­tru salvarea oamenilor s-au impro­vizat podeţe de scânduri pe care mer­geam până la ei şi încercam să îi scoatem. Unii erau prin pomi, alţii pe câte o bu­cată de zid rămasă în picioare. A fost o tragedie”.

Sorin Chirla este un alt supravieţuitor al dezas­trului de la Certej. Pe atunci avea doar câţiva anişori:

“Noi aveam prima casă de lângă baraj. Din cauza asta, suflul barajului rupt a spulberat-o pe jumătate. Dormeam înăuntru eu, mama mea şi fratele meu. Tata era plecat la lucru, în schimbul de noapte. Din nefericire, mama şi fratele meu au fost în acea ju­mătate de casă spulberată şi nu au supravieţuit. Eu am fost aruncat cumva în fereastră şi am rămas agăţat acolo. Acolo unchiul meu m-a găsit şi de acolo am fost salvat. A fost o tragedie. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu în fiecare zi că am trăit”.

Autorităţile comuniste de la acea vreme au de­clarat în mod oficial doar 48 de victime, pentru a nu fi nevoite să recunoască o catastrofă şi să declare zi de doliu naţional. Au demarat imediat cercetările pen­tru găsirea vinovatului. În primul rând, l-au pus sub acuzaţie pe proiectantul iazului pentru decan­tare. Însă probele nu au arătat că ar fi fost o greşeală de proiectare la iaz sau la baraj. S-a discutat inclusiv despre cârtiţele ce ar fi putut să slăbească pământul de sub baraj. O cauză posibilă ar fi fost tipul steri­lului depozitat: în anumite zone, avea o granulaţie sau o umiditate diferită şi asta ar fi declanşat alu­necarea. Nimic însă nu a fost clar, nicio cauză nu a fost stabilită cu exactitate.

Clară a fost însă ca­tastro­fa şi clare au fost victimele, oameni nevinovaţi stri­viţi în somn de o haldă uriaşă de steril.

Anchetarea catastrofei de la Certej

În procesul-verbal din 30 octombrie 1972, procurorul de caz consemnează că valul de steril a surprins oamenii în somn, lucru care a cauzat numărul mare de victime. Pe o suprafaţă de rază cuprinsă între 4 şi 5 kilometri, localitatea Certej era înecată în steril acid. Raportul menţionează că în prima zi au fost scoşi 21 de morţi de sub nămol şi din locuinţe. Cadavrele au fost depuse în sala căminului cultural din Certej unde au fost spălate de nămol. Procurorul menţionează că identificarea unor cadavre s-a făcut cu mare greutate, corpurile fiind deformate de târârea lor pe zeci de metri de avalanşa sterilului. Cu ajutorul militarilor, 85 de persoane rănite, copii, femei şi bărbaţi, au fost duse la spital. Stratul de nămol varia de la jumătate de metru în jurul sediului administrativ al minei, la 28-30 de centimetri pe şosea. Ancheta a fost preluată de o comisie guvernamentală formată din 16 experţi.

MARTOR: Toate cadavrele erau găsite goale

Erau şapte grade minus în acea dimineaţă la Certej şi ceaţă. Ioan Chirla îşi aminteşte şi acum cu groază că toate cadavrele recuperate de militari din mâl erau goale.

“Cianura folosită în procesul de extracţie se găsea în nămolul scurs şi a ars hainele de pe ei toţi. Toate cadavrele care au fost scoase din mâl erau goale, cu urme de lovituri şi arsuri pe corp” spune Ioan Chirla. Râul de steril făcea extrem de grea munca de salvare făcută de militarii aduşi la faţa locului. “Am văzut numeroase cazuri în care oamenii căzuţi în mâl cereau de pomană ajutor pentru că era imposibil să ajungi la ei fără să ai aceeaşi soartă.”

- spune Ioan Ghirla.

Certejul de azi

“Domnii sunt de la com­panie“, îmi spune în şoap­tă o chelneriţă în vâr­stă de la una dintre cârciu­mile Certejului şi se uită la mine cu înţeles.

“Dom­nii” sunt nişte zdrahoni care stau relaxaţi, fiecare cu câte o bere în faţă, discu­tând cu voce tare şi atitu­dine de stăpâni ai locului. Sunt îmbrăcaţi bine şi maşina de teren parcată în faţă e a lor. La masa de lângă ei, doi bărbaţi trecuţi de a doua tinereţe împart o bere trecându-şi de la unul la altul sticla. Sunt îmbră­caţi terfelogit şi unul din ei îl întreabă periodic pe ce­lă­lalt: “Şi zici că n-ai o ţi­gară?“.

Cam aşa arată, de fapt, întregul Certej de as­tăzi

Altădată, era o co­lo­nie minieră prosperă. Ve­neau aici să se angajeze muncitori din toată ţara, pentru că munca era grea, dar şi salariile erau pe mă­sură. Se dădeau locuri de cazare şi exista o can­tină.

 Acum, peste Certej s-a lă­sat lepra sărăciei, muş­când viguros din tot ceea ce odi­nioară era în­flo­ritor. Blo­curile munci­to­rilor ara­tă ca nişte ghe­touri, ve­chiul magazin uni­versal s-a în­chis, mina nu mai func­ţionează şi fos­tul sediu ara­­tă exact ca în urmă cu 40 de ani. Toate sunt în­văluite în aerul co­munist al anilor ’80, la care se adau­gă femeile şi bărbaţii şo­meri, ce stau pe la câte un colţ de stradă, bâr­find mărunt. Sunt îm­bră­caţi jer­pelit şi parcă tot aşteaptă ceva, cu un licăr de spe­ran­ţă în privire, ca o luminiţă gata să se stingă. Lân­gă fosta clădire de birouri este statuia unui mi­ner. Ros de timp, mine­rul-statuie este ciung de o mână şi pare cu adevărat simbolul mine­rilor din Certejul de as­tăzi. Mai de­parte de car­tierul de blo­curi sunt şi case, unele dintre ele în­grijite. Cine a avut şansa unei case cu grădină acum o duce mai bine un pic.

În rest, Certejul s-a de­populat masiv: unii au ple­cat să facă bani în altă parte, alţii au plecat tocmai pentru că au făcut bani aici. Pentru că singurele afa­ceri care mai merg sunt cele cu “Compania“, adi­că cu canadienii de la Eldorado Gold Cor­pora­tion, care de­ţin 80% din Deva Gold SA. Această com­panie a cum­­părat drep­turile de ex­ploa­tare ale fostei mine şi s-a apu­cat de investiţii.

La fel ca la Roşia Montană, în pri­mul rând au cumpărat de la oameni terenuri şi case, acolo unde au ştiut că în adân­curi aşteaptă să fie scos la suprafaţă aurul. Mult aur. Au fost oameni care şi-au vândut pămân­turile sau casele la preţuri exor­bi­tante. Satul Bocşa Ma­re a fost cumpărat în to­tali­tate. În Bocşa Mică, doar doi oameni mai deţin pă­mânt.

Pen­tru o proprie­tate s-a plătit, după cum se vorbeşte, şi un milion de euro

Aşa s-au cum­părat supra­feţe impresio­nante de către Eldora­do. Speranţa celor ce au rămas este să se por­nească odată exploatarea, ca să aibă un loc de muncă. Ca şi cum nicio­dată Cer­tejul nu ar fi sufe­rit cea mai mare catastrofă din Ro­mâ­nia. Ca şi cum nicio­dată aici ni­mic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu familiile şi prietenii şi rudele lor au fost scoase din sterilul cu cianu­ră. Sărăcia şi dorinţa unui viitor pentru ei şi pentru copii îi fac pe oa­meni să uite ceea ce s-a întâmplat. Aşteaptă cu toţii să se împlinească promisiu­nile de bu­năstare ale “Com­paniei” vi­sând la ziua când Certejul va deveni el însuşi un ade­vărat Eldo­rado.

În ciuda dezastrului din 1971, “compania Eldorado” vrea să facă un alt iaz pentru de­cantare, mai ma­re şi mai sus, în munte. Peste 180 de hectare de pădure de­frişate, doi munţi raşi în tota­litate şi un lac de acu­mulare pentru cia­nu­rile folosite la extragerea au­ru­lui, de 63 de hectare. O idee des­pre cum va arăta locul poţi să îţi faci vizi­tând, la marginea satului, cariera, locul de unde deja s-a ex­tras minereu prin de­coper­tare. Câteva utilaje fo­rează şi acum non-stop, su­prave­gheate de oameni în pele­rine galbene.

Peisajul este însă unul selenar. Aces­ta este preţul de plătit pen­tru doar 16 ani de viaţă mai uşoară.

Va rezista de data aceasta barajul?

Cândva, pe aici, se plimba Avram Ian­cu. Nu departe, la Să­că­râmb, s-a întâlnit cu Laszlo Kossuth, plănuind re­naşterea naţiei române.

sursa