Astăzi, ignorat de intelighenţie, din pricina necunoaşterii, dar şi a trecutului său politic, Bernea rămîne un nume de referinţă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită. Evaluarea operei sale este influenţată din greu de anatema credinţelor sale politice de dreapta şi de temerile editorilor că Bernea nu este vandabil.
Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Pînă la sfîrşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios.
Încă de la 13 ani, avînd tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia. A fost, pe rînd, vînzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură.
A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la "Cuvîntul", iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică.
Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, şi în Filozofie la Freiburg (Germania), unde a studiat cu Martin Heidegger.
În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el –, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai tîrziu. Împreună au avut un fiu, Horia şi gemenele Ana şi Tudora.
Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista "Rânduiala", care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, pînă în anul 1940.
"Rânduiala", revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la "Rânduiala" s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinerei generaţii”, sprijinind mişcarea legionară. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mişcării legionare, Bernea s-a distanţat de legionarism şi orice simpatie a dispărut după uciderea lui Nicolae Iorga.
În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către un grup legionar). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii. Bernea a susţinut mai tîrziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din 1937 s-a considerat autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării legionare. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.
După aşa numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea lui Ana Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an a fost arestat din nou şi deţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. În 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde Bernea a locuit pînă în 1962, cînd a fost eliberat definitiv.
În toată perioada detenţiei, Bernea a fost intransingent faţă de comunişti iar acest fapt este dovedit prin raportul din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cît a stat în C.M. (colonia de muncă - n.red.) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa svonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. (...) De la venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”.
A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Alexandru Philippide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.
Pînă în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină "turnător" i.e informator de Securitate.
A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormîntat la mănăstirea Cernica.
Volume publicate:
- Riturile, 1932
- Crist şi condiţia umană, antropologie creştină, 1932
- Stil legionar,1937
- Muzeul românesc de etnografie, 1937
- Filosofia la Universitate, 1937
- Cartea Căpitanilor, 1937
- Preludii, eseuri, 1937
- Gînd şi cîntec, poezii, 1939
- Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou, Bucureşti, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, 1939, [1]
- Moldovă tristă, poeme în proză, 1939-1940
- Paşi în singurătate, poeme în proză, 1940
- Timpul la ţăranul român, 1941
- Colina lacrămilor, 1943
- Maramureşul - ţară românească, 1943
- Firide literare, 1944
- Cadre ale gândirii populare româneşti: contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi a cauzalităţii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985
Volume apărute după 1989
- Timp, spaţiu şi cauzalitate la poporul român Recenzie:[2]
- Îndemn la simplitate
- Cel ce urcă muntele, Iaşi, Agora, 1996;
- Crist şi condiţia umană, încercare de antropologie creştină, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1996
- Dialectica spiritului modern, Bucureşti, Editura Vremea, 2007
Manuscrise netipărite
- S-au arătat semne (roman, 1939)
- Arta în lumina stilurilor din cultură (1964)
- Frederic Mistral şi spiritul Mediteranei (1964)
- Dante şi universul spiritual medieval (1964)
- Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală (1966)
- Civilizaţia română sătească. I – Forme şI funcţiuni, II – Forme şi valori (1969)
- Popas în grădina neumblată (poeme în proză, 1971)
- Lumini în necunoscut (poeme în proză, 1971)
- Destinul civilizaţiei. I – Dialectica spiritului modern (1974)
- Sociologia – ştiinţă concretă şi experimentală (1974)
- Legenda trandafirului alb (sau Un om caută pe celălalt, roman, 1975)
- Meditaţii. Note pentru o filosofie inactuală (1975)
- Cultură şi educaţie. În lumina unui nou stil moral (1976)
- Arta nouă – fenomen de criză (1978)
- Studii de literatură (1978)
La acestea se adaugă şapte ”Caiete intime” [3], un soi de jurnal filosofic ţinut în anii de imediat după ce a fost eliberat în închisoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu