CALE CĂTRE CER
A patra treaptă - Despre ascultare
Cea de-a patra treaptă a scării spre cer este "Ascultarea". Ce este ascultarea ni se spune în felul următor: "Ascultarea stă în a-şi tăgădui cineva cu desăvârşire sufletul său, fapt arătat în chip vădit prin trup". (...) "Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei". (...) "Ascultarea e neîncrederea în judecata proprie în toate, fie bune, fie rele, până în ceasul morţii".
Sfântul Ioan insistă asupra faptului că fără ascultare nimeni nu ajunge în cer, ceea ce este o observaţie foarte ortodoxă. Noi nu facem ascultare în scopul împlinirii unor reguli exterioare care ne-ar favoriza în faţa lui Dumnezeu şi ne-ar atrage dragostea Lui. Dacă ne gândim în felul acesta, suntem foarte departe de ceea ce vrea Sfântul Ioan să ne spună. Ascultarea nu ne aduce nimic din exterior, ci ne schimbă în însăşi fiinţa noastră şi ne pregăteşte să primim iubirea lui Dumnezeu, care i-a fost dăruită deja oamenirii în Hristos. Omul a pierdut Raiul prin neascultare, iar reîntoarcerea este posibilă numai prin ascultare. (...) Ascultarea e necesară pentru că taie voia proprie şi mândria. Ascultarea înseamnă să înveţi să nu judeci.
A asculta înseamnă să fii răbdător. (...) Facerea cu încăpăţânare a voii proprii e ceea ce ne ţine afară din Împărăţie. Pretenţia ca lucrurile să fie făcute cum vrem noi şi atunci când vrem noi e cauza prăbuşirii spirituale. Iar ascultarea este leacul acestei boli. Ascultarea e modalitatea de a ne tăia voia proprie şi, prin aceasta, de a obţine sfinţenia. (...) Fără îndoială că în viaţa monahală (...) ascultarea e strictă şi precisă (exigentă). Se presupune că ucenicul i se supune părintelui duhovnic fără nici o discuţie, că îşi încredinţează întreaga viaţă în mâinile acestui "avvă". (...) acest fel de ascultare e potrivit numai acolo unde se găsesc adevăraţi părinţi duhovniceşti, care au ajuns la maturitate duhovnicească.
Se pune atunci întrebarea: Ce am putea face noi, cei care trăim în lume, lipsiţi de părinţii cei desăvârşiţi, ca să ne continuăm totuşi drumul spre cer prin lucrarea ascultării? Aş îndrăzni, cu umilinţă, să ofer nişte sugestii. Mai întâi, ar trebui să îndeplinim cu bucurie şi fără discuţie atribuţiile date de superiorii noştri, fie la lucru, acasă, la biserică sau la şcoală, anume, să facem ceea ce ni se spune, la momentul respectiv şi în modul cerut. Fiecare cerinţă ne dă prilejul să ne tăiem voia proprie, să ne smerim, să ne abţinem de la replică (discuţie în contradictoriu) şi de la judecată, să ne abandonăm propriile gânduri şi să facem cu voie bună ceea ce ni se cere de către celălalt. Cât de mult putem evolua duhovniceşte printr-o singură zi de ascultare!
Apoi, în al doilea rând, ne putem folosi cât de des posibil de Taina Spovedaniei, cerând îndrumare în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească. Sunt o mulţime de hotărâri pe care le luăm noi înşine, mai ales în timpul postului, cu privire la care ar fi trebuit să ne consultăm cu duhovnicul. Să ne amintim vorba Părinţilor: "Cel ce se are pe sine ca duhovnic, pe sine se înşeală!". Să te consulţi cu dohovnicul înainte de a lua o hotărâre e cu mult mai bine, şi mai sigur! (...)
În al treilea rând, să căutăm prilejuri de a face ascultare în viaţa de zi cu zi. Considerând expresia: "Dorinţa ta e poruncă pentru mine!", ce ar fi să începem să-i tratăm astfel pe membrii familiei? Cât de bine am învăţa să ne tăiem voia, să fim răbdători, câtă ascultare am putea deprinde prin îndeplinirea necesităţilor şi a dorinţelor celorlalţi! Îi e cuiva sete? De ce nu te ridici să-i dai să bea? Îi e cuiva foame? De ce nu-i pregăteşti ceva de mâncare? Le trebuie un lucru din oraş? Oferă-te să-l aduci pentru ei. O mulţime de prilejuri ne întâmpină în fiecare relaţie, numai să avem ascultarea în vedere! Ce-ar fi dacă ne-am opri să ne mai susţinem "corectitudinea" personală? E dovadă de trufie să gândim că ştim cel mai bine ce şi cum anume trebuie făcut. De ce nu ascultăm sfaturile prietenilor şi a soţilor? Chiar dacă am avea "dreptate", este chiar aşa o mare diferenţă să ajungem la ţintă pe o cale puţin abătută? Contează atât de mult cum punem lucrurile cap la cap? Sau dacă ia ceva mai mult timp? Se justifică oare primejdia duhovnicească de a dori să-ţi dovedeşti dreptatea, considerând şi tensiunea provocată astfel? Apoi, nu e cumva câştigul duhovnicesc al ascultării mai de preţ decât timpul sau banii?
În al patrulea rând, având înaintea ochilor vieţile şi exemplele sfinţilor, am putea să-i imităm pe cât posibil. Ascultarea nu e împlinirea unui cod de reguli formale, ci este supunerea faţă de o persoană. Persoana după care ar trebui să ne modelăm vieţile este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cum anume facem aceasta şi ce înseamnă asta de fapt? Cum ne arătăm ascultarea faţă de El în împrejurările vieţii? Răspunsul îl găsim în vieţile sfinţilor. De acolo învăţăm cum să-L ascultăm pe Cel Care este sursa şi fundamentul vieţii noastre.
În al cincilea rând, putem să ne consultăm cu prietenii de încredere. Părintele Serafim Rose obişnuia să vorbească despre nevoia de "fraţi duhovniceşti" în zilele noastre, în timpul de acum, care este aproape lipsit de duhovnici adevăraţi. Înainte de a face un lucru, înainte de a porni în felul nostru, ar trebui mai întâi să vorbim cu oamenii pe care-i respectăm şi să le cerem binecuvântarea. Ştiu că poate părea stupid, dar există şi o povestire care confirmă această practică. Un bătrân îmbunătăţit, mai spre sfîrşitul vieţii sale, nu mai putea ţine postul cu mare stricteţe (până în ceasul al nouălea - ora trei după amiază) din pricina sănătăţii, dar, pe de altă parte, nu ar fi îndrăznit să mănânce fără binecuvântare. Singurul om din preajmă era un băieţel (toţi călugării erau plecaţi undeva), şi l-a întrebat pe băieţel: "Fiule, pot să mănânc?". Băiatul a răspuns: "Mănâncă, părinte!" Lucrul acesta s-a repetat de trei ori. Ultima dată băiatul a răspuns: "Ce fel de monah eşti tu? Numai la mâncare te gândeşti tot timpul". Sfântul nu şi-ar fi întrerupt postul fără binecuvântare. Îi era aşa de teamă să nu se înşele pe sine însuşi, încât a preferat de bună voie să fie umilit în ochii unui băieţel. Să dea Dumnezeu ca şi noi să ne temem tot aşa de încrederea de sine şi să arătăm acelaşi zel pentru virtutea ascultării.
"Până aici treapta (este) egală cu numărul Evangheliştilor. Nevoitorul să alerge înainte fără frică."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu