CALE CĂTRE CER
A cincea treaptă - Despre pocăinţă
"Ioan a alergat odinioară înaintea lui Petru (Ioan 20,3), şi ascultarea s-a făcut aci înaintea pocăinţei. Cel dintâi, ajungând înainte, închipuieşte ascultarea, celălalt închipuieşte pocăinţa." Astfel începe Sfântul Ioan Scărarul treapta a cincea a scării spre cer. Apoi, e foarte interesantă definiţia pe care o dă pocăinţei: "Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită e sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă".
Un prieten al meu a cerut odată unui călugăr îmbunătăţit un cuvânt de învăţătură. Călugărul s-a uitat la el şi i-a zis: "Prea mult timp pierzi încercând să le faci pe toate bine. Te străduieşti prea tare să ai succes, asta e problema ta! Nu eşti capabil să ajungi în cer prin faptele tale însele, dar nici nu te căieşti destul ca să ajungi acolo prin pocăinţa ta. Încearcă să te pocăieşti mai cu sârguinţă şi te vei mântui". Spiritul acestui îndemn constă în aplicarea în practică a cuvintelor Sfântului Ioan. Nu că n-ar trebui să încercăm cu seriozitate să facem lucrul cum trebuie, ci trebuie doar să fim conştienţi în permanenţă şi în toate lucrurile că nu suntem decât "slugi netrebnice", după cuvântul lui Iisus. Ar trebui, cu adevărat, să încercăm să ne pocăim, mai mult decât orice altceva. Ar trebui să fim mai preocupaţi de depistarea lipsurilor noastre decât suntem ocupaţi în realitate cu observarea realizărilor, să ne întristăm mai mult pentru greşelile noastre decât să ne bucurăm pentru succese. Ar trebui să acceptăm reproşurile celorlalţi ca drepte şi folositoare, iar dezamăgirile şi necazurile vieţii fără proteste, căci, după cum scrie Sfântul Ioan: "Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute şi nevăzute ce ni se întâmplă, ba încă şi de mai multe". (...) "Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator". Fară pocăinţă nimeni nu va urca Scara spre cer. De aceea şi încearcă satana din răsputeri să ne îndepărteze de la pocăinţă, iar mijloacele pe care le utilizează sunt felurite: "Dracii spun că Dumnezeu e înainte de cădere iubitor de oameni, dar după cădere e aspru." Apoi: "Nu crede celui ce-ţi zice după căderea în mici greşeli - Bine era de n-ai fi făcut asta. Dar nu e nimic -. Dar de multe ori, daruri mici îmblânzesc mânia mare a judecătorului". Şi iarăşi: "Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care nu plânge o socoteşte ca pierdută, chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea". Sau: "Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire a încetat conştiinţa să ne mustre".
Cât de importante sunt aceste aduceri aminte în Ortodoxia zilelor noastre! Calea spre Dumnezeu e dificilă şi nu tot cel ce se angajează în cursă ia premiu. Dumnezeu este iubitor de oameni şi vrea ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului, dar nu toţi sunt dispuşi să îndure suferinţa şi durerea cerute de acceptarea deplină a adevărului despre propria persoană. Numai cel smerit şi cel ce se pocăieşte poate fi salvat, pentru că numai el este dispus să îmbrăţişeze neîncrederea în sine. Şi numai neîncrederea în sine conduce la credinţa adevărată (...)
A păcătui e grav! A ofensa pe Dumnezeu Cel Viu şi iubitor de oameni e un rău diabolic. A întoarce spatele compasiunii Sale pentru a ne face voia proprie este culmea răzvrătirii şi cea mai mare ofensă. Să încetăm a ne juca cu păcatul! Să incetăm a micşora semnificaţia ofenselor pe care le aducem, căci chiar şi cea mai mică dintre ele e vrednică de focul veşnic! Să ne închinăm până la pământ în faţa lui Dumnezeu şi să cerem cu umilinţă iertarea păcatelor noastre, să-L implorăm să îndepărteze de la noi răceala inimii noastre şi nesimţirea păcatelor. Să încetăm să ne mai considerăm sfinţi atâta vreme cât suntem goi de adevărata sfinţenie. Să fin sinceri cu Dumnezeu şi cu noi înşine, şi să ne pocăim!
"Prin pocăinţă ai urcat a cincea treaptă. Prin ea ai curăţit cele cinci simţuri scăpând de pedeapsa şi de osânda fară de voie, prin cea aleasă de bunăvoie."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu