Rabindranath Tagore, numele europeinizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 6 mai 1861, Jorosanko, Calcuta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor şi filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului şi Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.
Tagore a crescut într-o famile de artişti şi reformatori sociali şi religioşi, opuşi sistemului castelor şi favorabili unei ameliorări a condiţiei femeii indiene.
În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mişcarea naţionalistă indiană.
Tagore este cunoscut atât ca poet, cât şi ca filosof, însă aceste două calităţi sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa.
S-a interesat de problemele educaţiei şi, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însuşirea culturii indiene este accesibilă atât studenţilor indieni, cât şi celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internaţională de stat.
A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuşi în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială.
Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame şi eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul „Căminul şi lumea“ (1910), drama „Oficiul poştal“ (1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate şi reflectă admiraţia pentru natură şi pentru patria sa, India.
Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost şi compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu