...îi prăznuim pe
Sfântul Teofan Zăvorâtul
"După trezirea ta din somn - ce preînchipuie deşteptarea din morţi a tuturor oamenilor - îndreaptă-ţi gândul către Dumnezeu, adu jertfă lui Dumnezeu începăturile gândurilor minţii, care n-a primit încă nici o întipărire deşartă. În linişte, cu mare luare-aminte, după ce ai îndeplinit tot ceea ce este ce este de trebuinţă pentru trupul ce se scoală din somn, să citeşti obişnuita pravilă de rugăciune, îngrijindu-te nu atât ca rugăciunea să fie multă, cât ea să fie săvârşită cu luare-aminte - şi, din pricina luării-aminte, să sfinţească şi să dea viaţă inimii prin străpungerea şi mîngîierea pe care le aduce rugăciunea. După pravila de dimineaţă, îngrijeşte-te iarăşi, din toate puterile, să fii cu luare-aminte; citeşte Noul Testament şi mai ale Evanghelia (zilei). Când citeşti acestea, ia aminte la toate poruncile şi sfaturile lui Hrisos, ca după îndreptarul lor să îţi poţi rândui toată lucrarea, atât văzută, cât şi nevăzută. Cât de mult să citeşti, asta o hotărăsc puterile omului şi împrejurările. Nu trebuie îngreunată mintea cu citirea de prisos a rugăciunilor şi a Scripturii, şi nici nu trebuie ca omul să îşi părăsească îndatoririle pentru a se îndeletnici fără măsură cu rugăciunile şi citirea. Aşa cum prisosul de mâncare aduce în neorînduială pântecele şi îl îmbolnăveşte, şi întrebuinţarea fără măsură a hranei duhovniceşti slăbeşte mintea, pricinuindu-i silă faţă de îndeletnicirile evlavioase, şi aduce asupra ei trândăvia." ("Experienţe ascetice")
Sf. Grigorie de Nyssa
(fratele Sfântului Vasile cel Mare) episcop de Nyssa, unul din marii părinţi capadocieni, a fost supranumit "filosoful şi misticul".
"Dacă şi-a despărţit cineva puţin cugetarea de trup şi de
robia patimilor şi s-a eliberat de neînţelepciune şi-şi
priveşte sufletul cu un gând neviclean şi sincer, va vedea în
chip curat în firea acestuia iubirea lui Dumnezeu cea către noi
şi scopul pentru care ne-a zidit. Căci va afla, privind în
felul acesta, unită fiinţial şi firesc cu omul, pornirea
dorinţei spre bine şi încă spre Binele cel mai înalt şi
unită cu firea, dragostea nepătimaşă şi fericită a acelui
chip înţelegător şi fericit, a cărui imitaţie este omul.
Dar o înşelăciune a acestor lucruri văzute şi
curgătoare, vrăjind mereu printr-o patimă neraţională şi
printr-o plăcere amară sufletul neatent şi fără pază, prin
negrijă îl atrage spre patima cumplită ce se naşte din
plăcerile vieţii şi naşte moartea celor ce o îndrăgesc.
Pentru aceea harul Mântuitorului nostru a dăruit, celor ce o
primesc cu iubire, cunoştinţa adevărului, leacul mântuitor al
sufletului. Prin aceasta, înşelăciunea care vrăjeşte pe om
se destramă, iar mişcarea necuvenită a trupului se stinge.
Căci sufletul care a primit adevărul e condus de lumina
acestuia spre Dumnezeu şi spre mântuirea sa." (Despre rânduiala cea după
Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată)
Sfântul Antipa de la Calapodeşti
Acest cuvios părinte se numără printre cele
mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvânatul pământ
al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de egumenului Pimen de la
Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei.
S-a născut în anul 1916 în satul
Calapodeşti, azi în judeţul Bacău, primind din botez numele de
Alexandru. Tatăl său era Gheorghe Constantin Luchian, diacon la biserica
satului, iar mama Ecaterina Manase, călugărită mai târziu sub numele
Elisabeta. A învăţat carte la şcoala satului. Încă nu terminase şcoala
când tatăl său a trecut la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe
meşteşugul legării de cărţi, pentru a-şi ajuta familia.
Însă, pe când avea 20 de ani, „fără de veste a
fost cuprins de o negrăită şi minunată lumină, care i-a umplut inima de
o nespusă bucurie”, cum scria biograful său. Drept aceea, îşi părăseşte
familia, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ, iar de aici, spre o
mănăstire din Ţara Românească, se pare la Căldăruşani, unde erau încă
vii tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii sfântului cuvios
Gheorghe (pomenit la 3 decembrie).
Stareţul de aici îl tunde în monahism, dându-i numele de Alipie.
După 2 ani, plecă la Sfântul Munte Athos,
despre care îi vor fi vorbit unii din părinţii mai în vârstă care
trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. Se aşeză la Schitul
românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român, fiind
cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti care se ducea acolo.
În acest schit se întăreşte sufleteşte, prin ascultările la care a fost
rânduit, ca şi prin sfaturile pe care le primea cu dragoste şi smerenie
de la părinţii cu învăţătură şi viaţă îmbunătăţită.
Patru ani a trăit în Mănăstirea Esfigmenu, în
nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum şi de
familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). Aici a primit
„schima cea mare” a călugăriei, care cere post aspru, rugăciune şi
slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot acum
a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. S-a nevoit apoi într-o
chilie, pe care a refăcut-o singur.
În anul 1860, cuviosul ieroschimonah Antipa, după o vieţuire de aproape
20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi
îmbunătăţiţi monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon şi Nectarie,
începuseră zidirea Schitului românesc Prodromu, care va fi terminat şi
sfinţit în 1863. Sfântul Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a
strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire. A stat la
un metoc din Iaşi (Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte.
Se îndreaptă apoi spre Rusia, tot pentru
strângerea de ajutoare pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev, pentru a
se închina moaştelor cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska
(Peşterilor), după care a porni spre Moscova, şi în cele din urmă spre
Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste
două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi.
Chiar din primul an al venirii sale în
Rusia, a mers în pelerinaj la Mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din
Lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip
deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu,
în noiembrie 1865, se aşeză pentru totdeauna la Mănăstirea Valaam, şi
anume într-o chilie de la schitul cu hramul Tuturor Sfinţilor. Aici îşi
continuă nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştii care
îl înfiase. De altfel, în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile
paisiene, căci unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai
marelui stareţ de la Neamţ.
După 17 ani de aspră vieţuire, în ziua de zece ianuarie 1882, cuviosul
Antipa a trecut la viaţa veşnică departe de ţara sa, dar mereu cu gândul la
ea. A fost înmormântat în gropniţa Mănăstirii Valaam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu