8 mai
Pomenirea sfântului măritului apostol şi evanghelist Ioan
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Arsenie cel Mare.
Acesta era din marea cetate a Romei, fiind născut, crescut şi păzit
din pruncie ca vas curat lui Dumnezeu, şi plin de toată bunătatea şi
înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta a fost hirotonit
şi diacon. Şi ocârmuind atunci împărăţia romanilor Teodosie cel Mare şi
punând multă nevoinţă, şi căutând om duhovnicesc şi învăţat care să fie
în stare să înveţe pe fiii săi carte, mai ales cum trebuie cinstit
Dumnezeu, a aflat de acesta, şi a scris la împăratul Graţian, şi la papa
Inocenţiu, şi abia a putut dobândi ceea ce dorea. Deci purcezând
Arsenie de la Roma şi sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui
Teodosie, care a văzut că la faţă şi la fire este om cinstit şi
căutătura cu bună rânduială, gândul smerit, şi împodobit cu toată
bunătatea. Şi umplându-se de multă bucurie şi dulceaţă, de atunci îl
cinstea ca pe părintele său, şi i se smerea ca unui dascăl. Şi senatorii
văzându-l ca pe un odor mare, se mirau. Iar el urând mărirea şi iubind
pe Dumnezeu, socotea mărirea ca o pleavă, şi dorind de viaţă
monahicească, în toate zilele se ruga lui Dumnezeu să-i împlinească
dorinţa. Şi îndată a auzit un glas dumnezeiesc, care zicea: "Arsenie,
fugi de la oameni şi te mântuieşte". Deci el nezăbovind, ci
schimbându-şi portul, s-a dus şi a sosit la Alexandria. Şi
călugărindu-se a mers la Schit, supunându-se la toată petrecerea cea
grea şi anevoioasă. Şi rugându-se lui Dumnezeu, iarăşi a auzit glas
dumnezeiesc către dânsul: "Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te
mântuieşte".
Pe
acest mare Arsenie l-a întrebat oarecând papa Teofil al Alexandriei,
suindu-se şi cu alţii către dânsul: "Spune-ne, o părinte, cuvânt de
folos". Şi el zise: "Dacă îl voi spune, îl veţi ţine?" Iar ei ziseră:
"Aşa, adevărat." Şi zise el: "Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă
apropiaţi acolo".
Şi iarăşi se spune despre el că, lucrând în toată vremea vieţii sale,
purta un petec de rasă în sân de-şi ştergea lacrimile. Şi era la trup
minunat şi cuvios, peste tot cărunt, uscat şi lung, măcar că si era
puţin gârbov de bătrâneţe, avea barba până la pântece şi chip îngeresc
ca al lui Iacov. Drept aceea nici nu vrea să-şi arate faţa cuiva.
Priveghea mult, stând în picioare se ruga neplecându-şi genunchii
nicidecum de cu seară până la răsăritul soarelui. În acest fel cu
vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet. Şi când era
să se despartă de trup, căci ajunsese la adânci bătrâneţi, fiind aproape
de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l
îngroape. Iar el a zis: "Oare nu ştiţi să puneţi o funie de picioarele
mele şi să mă trageţi în munte?" Şi iarăşi le zise: "Vedeţi, fiii mei,
în câtă frică mă aflu având a ieşi din trup?" Şi ei ziseră: "Vedem". Iar
el zise: "De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine
frica aceasta". Şi îndată şi-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.
